Agresat pentru că exprimă o opinie contrară liniei, Mircea Marian a simţit pe pielea lui ceea ce a analizat în articolele sale din Evenimentul Zilei sau în dezbateri de platou.
Societatea românească a avut de-a face în ultimii ani cu instaurarea conflictului ca mod de guvernare: orice competitor politic s-a codificat în limbajul public ca „adversar“ sau „duşman“, orice confruntare a devenit „luptă“ şi „război“. Cu această terminologie, amplificată până la catastrofă, a operat şi presa doritoare să atragă atenţia şi să crească audienţele. Dai pe Google şi găseşti sute de mii de titluri în care tronează cuvântul „inamic“, în cele mai diverse contexte: „Republica Moldova devine inamic declarat al Bruxellesului“, „Vântul, principalul inamic al vedetelor pe covorul roşu“, „Cel mai mare inamic al producătorilor de medicamente, taxa clawback“, „Ponta, marele inamic“, „Încă un inamic pentru Piţurcă“ sunt doar câteva exemple de ultimă oră. Otevizarea, divertismentul slobod la gură şi la gesturi obscene, precum şi moda „televiziunilor de ştiri“ au amplificat uneori până la demenţă fenomenul bătăliilor sângeroase în platou. Preferinţa pentru pitecantropi gen Becali sau Vadim Tudor, invitaţi să se repeadă la oricine, inventarea unor genuri denumite spre derută „pamflet“ sau „satiră“, pentru a acoperi insulte şi instigări la violenţă, în care Mircea Badea deţine un record cu prea puţine sancţiuni legale, transformarea moderatorului în inchizitor gen Gâdea accentuează tendinţa spre agresivitate.
Agresarea jurnalistului Mircea Marian pentru a-şi fi exprimat opinia în chestiuni publice vine ca o consecinţă indusă. Comentatorii au subliniat că lipsa de reacţie sau reacţia slabă în cazuri anterioare ca Horia-Roman Patapievici sau Vladimir Tismăneanu, „pedepsiţi“ pentru că ar fi „neromâni“ şi pentru că nu sunt de partea cui trebuie, în acest caz USL. În
