Ei, asta e! Ne-am făcut datoria, ca buni români ce suntem, am ţinut cu ţărişoara noastră, am direcţionat către Malmo toate energiile noastre pozitive, dar... n-a fost să fie! Personal, sâmbătă, am băut vreo 10 cafele ca să rezist până la hotarul cel mai îndepărtat, vrând să fiu părtaşă la momentul când îşi înfoaie Ouatu poalele mişcătoare, dar şi la cel în care europenii îi răsplătesc, prin puncte, zbaterile! M-am surprins chiar stând cu pumnii încleştaţi (mi se trage din copilărie, când le ţineam pumnii strânşi gimnastelor noastre la marile competiţii internaţionale) şi nu pentru că m-ar fi dat pe spate ceea ce am văzut pe scena de la Malmo, ci pentru că aşa e firesc: în asemenea situaţii, să ţii cu ţara ta chiar dacă, în sinea ta, destule bombăneli se înfoaie...
Voturile au fost date, zarurile - aruncate, clasamentele - anunţate, iar acum a sosit tradiţionalul moment al vitejilor care se arată după război. Nu voi comenta în niciun fel prezenţa României la Eurovision 2013. Cei care s-au aflat la cârma corabiei sub pavilion românesc îmi sunt colegi şi colegialitatea mă opreşte să fac orice fel de judecăţi de valoare. De fapt, greşesc: le voi face, dar pe culoarele TVR şi doar faţă-n faţă cu cei împricinaţi!
Vreau doar să-i cer lui Ouatu (după ce-i voi mulţumi, fireşte, pentru efortul de a mă reprezenta, şi pe mine, la Eurovision) să înveţe să piardă. Să-şi asume demn eşecul (care nu este chiar atât de răsunător) şi, mai ales, să nu se victimizeze şi să nu cadă în plasa laudei de sine.
Dragă Cezar, ţi-ai asumat, de la început, o apariţie controversată, iar acum culegi roadele. Era clar că nu toţi privitorii tăi vor aplauda, la unison, un bărbat cu voce de femeie şi înfăşurat într-o rochie. Ai riscat, ai vrut să şochezi mizând pe dictonul „Nu rişti, nu câştigi!”. Şi iată că nu întotdeauna câştigi! Pesemne, lăudacii din jur te-au tot
