Consemnand faptul ca aceasta luna mai 2013 evoca implinirea a 1700 de ani de la un act fundamental pentru devenirea Europei prin instaurarea libertatii de constiinta: Edictul lui Constantin cel Mare, pe care nu numai Biserica are chemarea sa-l celebreze, ci referirea la ratiunea lui trebuie sa guverneze orice act politic de importanta continentala - articolul trecut pornea de la doua intrebari carora, daca vrem sa ne aplecam cu intelepciune asupra contemporaneitatii noastre, avem obligatia morala sa le cautam raspunsul.
Prima era: „Cum s-a ajuns ca un asemenea act fundamental pentru destinul Europei si pentru toata evolutia batranului continent sa fie luat prea putin in considerare de catre aproapele nostru politicianul?!”... Iar a doua: „17 secole de civilizatie europeana inseamna, oare, mai putin decat revolutiile pe care, tradandu-le, le evocam pios?!”...
Am spus ca trebuie sa cautam raspuns la aceste intrebari. Adica sa nu ne multumim cu simple reactii. Pentru ca, daca as vrea sa fiu neiertator si cinic si, in ultima instanta, eurosceptic, as raspunde foarte scurt la aceasta intrebare, chiar fara sa las loc la nuante: „Din pricina politicienilor care, odata cu trecerea timpului, au accentuat ignorarea acestui act fundamental, orbiti de dorinta de a glorifica evenimente mai de suprafata, dar mai apropiate de interesele lor”. Adica sa ma inversunez contestand fenomenul de apostazie pe care, de 1700 de ani incoace, nu-l lasa diavolul sa nu se manifeste. Ca dovada ca, pe cat de infloritoare este pentru continentul nostru (si nu numai, ci demonstrandu-si insemnatatea in spiritualitatea intregii omeniri) istoria celor 1700 de ani carora le sta temelie Edictul, pe atat este ea si napadita de buruiana renegarii dreptei credinte si de salbaticiunea vechilor naravuri ale renegatilor de la dreapta credinta.
Iar dreapta credinta nu este numai cea pe c
