Ce legătură personală ar putea exista între Gigel, adolescentul aţipit la soare pe o bancă din parcul orfelinatului, şi Dick Fuld, de la Lehman Brothers, Hank Paulson, fostul secretar al Trezoreriei SUA, Alan Greeanspan, o vreme funcţionar tot acolo? Aparent niciuna.

Ce-ar putea avea el în comun cu finanţiştii britanici John Tiner şi Hector Sants, cu bancherul scoţian Fred Goodwin, cu fostul premier Gordon Brown, cu fostul preşedinte SUA George W. Bush, cu Kathleen Corbet, de la Standart&Poors, cu Hank Greenberg, fost şef la ING, sau cu marele bancher american Angelo Mozilo? Mai nimic se poate spune.

Poveste clasică. Cetăţeanul Gică avea un serviciu bun, lucra la sculărie, era un meseriaş excelent şi, deci, avea o leafă pe măsură. Împreună cu soţia sa şi cu Gigel, pruncul lor nou născut, locuiau în gazdă. Într-o seară, Gică a văzut la televizor reclama prietenoasă cu puştiul bucălat, care are voie să mâzgălească pereţii cu ciocolată, doar fiindcă tac-su a împrumutat lejer de la o bancă nişte bani cu care i-a cumpărat şi ciocolata, şi pereţii. Se încheia cu: „Nu pune banii la ciorap, cumpără-ţi viitorul astăzi!”. Aşa că a făcut rapid o socoteală, rata la împrumut ar fi fost fix cât plătea lunar chiria. Săptămâna următoare, depunea şi el un dosar de împrumut ipotecar. Ca să le fie mai uşor, nevasta i-a plecat să muncească pe aiurea. Şi dusă a rămas. Dar coşmarul abia urma să vină. O dată cu criza, sculăria s-a închis, Gică a rămas pe drumuri, hârtiile primite de la bancă prindeau să sune din ce în ce mai fioros, reeşalonările şi păsuirile însemnau un fel de a prelungi agonia, costau o grămadă de bani, bani, bani pe care Gică nu mai avea de unde să-i scoată după cadenţa cu care poştaşul îi bătea la uşă, ca să-i mai strecoare în plamă, aproape cu forţa încă un plic, şi încă un plic. Lumea se schimbase brusc şi fără să-l întrebe pe Gică, iar el intrase într-o