Nu vreau să vorbesc aici despre problema juridică a lui Gigi Becali. Nu vreau să-mi dau cu părerea într-un domeniu pe care nu-l stăpânesc. În principiu, am spus-o şi o repet, democraţia se construieşte pe un eşafodaj de legi, iar ca ea să dăinuie, fiecare lege trebuie respectată; de cetăţean şi, cu atât mai mult, de magistrat. Astfel, o hotărâre definitivă în justiţie sper să poarte cu sine experienţa, ştiinţa şi conştiinţa judecătorilor; implicit morala, echilibrul şi nepărtinirea acestora, în scopul recreării echilibrului dintre respectul şi fronda faţă de lege. Odată luată o hotărâre, se presupune că magistratul a fost, la rândul lui, în matricea legii, luând în calcul principiul „mai bine scapă zece vinovaţi, decât să fie condamnat un singur nevinovat”.

Ceea ce vreau să spun, însă, este faptul că Gigi Becali a fost propriul său „gâde”. Dar nu singurul. Spiritul histrionic, tupeul în afaceri şi în viaţă, îndrăzneala, brodate pe un soi de imaturitate a caracterului, l-au pus în situaţia de a pierde, pe rând, toate pozitivele native.

A fost crescut în frica lui Dumnezeu, de o mamă exemplară şi cu adevărat credincioasă; a învăţat, de la tată, să umble cu banul, firesc într-o stirpe de negustori. Problema este că a vrut prea mult şi prea repede, iar pentru asta a fost dispus să calce pe cadavre.

A crescut, repede, prin apropierea de Hagi, în siajul unui anturaj uns cu toate alifiile, instalat în anii 90 la conducerea echipei Steaua – între care se aflau personaje importante ale momentului: Păunescu, Hrebenciuc şi, mai apoi, Piţurcă.

Prin 2009, într-o criză de nervi – declanşată de acuzele lui Becali la adresa sa, aduse în cadrul unei emisiuni televizate, unde era invitat - preşedintele Ligii, Mitică Dragomir, l-a acuzat pe Gigi că „a luat Steaua prin şantaj”; că, iniţial, împrumutase echipa, pentru ca, mai apoi să-l oblige pe Păunescu să-