Împresuraţi de apele Dunării care-i desparte de lumea civilizată, sătenii din Chilia, judeţul Tulcea, au fost lăsaţi pradă sărăciei şi necazurilor care-i strivesc şi-i copleşesc de la o zi la alta. Ca o cruntă ironie a sorţii, oamenii apelor nu au voie să arunce un băţ în Dunărea care le udă casele pentru a se hrăni cu rodul ei şi primesc apă potabilă la robinete doar câteva ore pe săptămână. Împresuraţi de apele Dunării care-i desparte de lumea civilizată, sătenii din Chilia, judeţul Tulcea, au fost lăsaţi pradă sărăciei şi necazurilor care-i strivesc şi-i copleşesc de la o zi la alta. Ca o cruntă ironie a sorţii, oamenii apelor nu au voie să arunce un băţ în Dunărea care le udă casele pentru a se hrăni cu rodul ei şi primesc apă potabilă la robinete doar câteva ore pe săptămână.

La Chilia Veche, satul pescarilor care mor de sete în mijlocul apelor, se poate ajunge fie pe uscat, pe un drum vechi, pietruit, ce pleacă din Tulcea şi ţinteşte ostrovul vecin cu Ucraina, fie pe Dunăre, străbătând canale strâmbe care se pierd la orizont. Aici, departe de lumea dezlănţuită, oamenii au învăţat să trăiască în abandonare. Fără să se ferească de rostul greu al cuvintelor, sătenii îşi spun “prizonieri”.

“Aici e lagăr de concentrare. Am avut două setci, cu ele supravieţuiam... Dar ne-au luat farfuria cu mâncare din faţa copiilor. Nu avem voie să pescuim decât la undiţă, aşa că stăm şi aşteptăm. Nu vrea Mediul să ne lase cu setca, să prindem mai mult de trei kile de peşte pe zi. Şi să ştii, ăla care prinde azi zece kile, mâine nu mai iese la pescuit, că are ce să mănânce. Da’ ăia de la Mediu ştiu una şi bună. Bagi setca în apă, eşti braconier. Nici Frontiera nu are milă. Te dă jos ca să te controleze în barcă, în şaretă, ca pe hoţi”, povesteşte Vasile Munteanu, un bărbat asupru, ars de soare, cu mâinile crăpate de atâta trudă, care a văzut lumina zilei la Chilia. Şi, ca