Condamnarea la închisoare a lui Gigi Becalli vine în ceasul al doisprezecelea, când românul îşi pierduse aproape total încrederea în justiţie. După 13 ani de ”na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”, în care ”dosarul terenurilor” a fost aruncat ca o castană foarte fierbinte de la un judecător la altul, apariţia deciziei de condamnare pare a fi fost infinit mai grea ca o naştere.
Nu este greu de imaginat câte şpăgi de prin valize cu bani s-au dat în stânga şi în dreapta, când la orizont apăreau zornăitoarele cătuşe. Sau, câte convorbiri şi întâlniri de taină au avut loc între actorii acestei triste comedii judecătoreşti. Cu actori într-o distribuţie mereu schimbătoare.
Despre faptul că Gigi a înşelat statul român ştia şi tata, şi mama, şi bunicul, dar mai ales străbunicul care, în baston mergând, vorbea singur la nesfârşit: ”Cum se poate ca justiţia, chipurile, să nu observe?”
Paranteză: azi aşa, mâine aşa, anii au tot trecut. Între timp, în România s-au produs alte numeroase hoţii, unele mult mai mari, încât în memoria românului, care este un recipient în formă de ulcică, acestea au început să nu mai încapă, ba chiar s-au revărsat, provocând un fel de congestie cerebrală, împinsă cu căruţul la terapie intensivă.
Pentru cât se fură în România, mintea omului nu ajunge, e necesar ca acesta să îşi cumpere un calculator de ultimă generaţie. Bineînţeles, mă refer la furturile descoperite şi pe care se lipeşte imediat eticheta ”NUP”.
Pentru celelalte, produse în dreapta, când omul legii a întors capul la stânga, sau când tot el s-a uitat în pământ, prefăcându-se că nu vede nimic, nici calculatorul nu poate face faţă cu memoria lui.
Închidem paranteza: aşadar, din cauza becisnicei memorii, asaltată zilnic de corupţi cu studii de specialitate, aşi în materie, care clasează România printre primele ţări din lume, uitasem definitiv de Babiuc, de Cioflină, şi