Continuăm aventura din Hanoi cu Andrei Gorgan, fost operator și editor de imagine al celebrei emisiuni de travel difuzate de TVR, Bazar. Dacă ați ratat episodul 1, vă facem un rezumat: în Hanoi, noaptea toți cîinii pot trece drept iepuri. (Redacția)

Hai să zicem și că puteam arăta într-atît de înfometat, încît să înfulec cartofi cruzi direct în stradă. Sau că dădeam impresia că aș fi vrut să merg chiar atunci la mausoleul lui Ho Chi Minh, motiv pentru care aș fi dat imediat curs invitației domnului de pe scuter, lăsînd-mă transportat pe locul din spate pînă la mumie.

Totuși, de ce aș vrea să cumpăr un canar în colivie? Adică, dacă stau de cinci minute lîngă unul dintre cele 1.000 de magazine care vînd păsări în colivii, înseamnă oare că vreau să mănînc papagal? Cred că asta încerca mă convingă vînzătorul, nu să transport pe avion o colivie cu pasăre. Sau la ce mi-ar trebui un pantofar ambulant pentru ghetele care arată nou-nouțe de la o poștă? De ce, dacă stau pe treptele hotelului mai mult de trei minute, vine la mine un băiat cu o geantă, se pune în genunchi în fața mea, eu bag mîna în buzunar după niște mărunțiș, el începe să tragă de încălțările mele silabisind ceva, încercînd să desprindă delicat talpa, scoțînd din geantă un tub și mînjind pînza papucului cu lipici? De ce, dacă eu îi explic clar: „Nău, zis iz niu șu!!!”, el se așază obosit lîngă mine, în loc să plece? De ce stăm așa, unul lîngă altul, preț de vreo zece minute, apoi el se ridică și pleacă, aruncînd blestemul asupra ghetelor mele? Și de ce dînsele se deșiră inexplicabil la nici o lună după întoarcerea în România? Dacă aș fi pătruns, în decursul șederii mele, tainele sentimentului vietnamez al ființei, aș fi putut găsi un răspuns acestor întrebări.

Cum n-am găsit, singura concluzie e că, din moment ce am văzut o duzină de asemenea meseriași prosternîndu-se în fața mea, aface