A început de ceva timp să vuiască presa de zvonuri, intenţii, declaraţii, interese şi dorinţe, bârfe mai credibile sau mai incredibile, despre o posibilă candidatură a lui Victor Ponta în alegerile prezidenţiale.

Adică, un fel de „trădare” anticipată a proiectului USL - cel mai important după 1989 ţinând cont de rezultatul obţinut în alegerile parlamentare sau de simpatia de care se bucură în continuare - şi, în acest fel, maximizarea intereselor PSD. Numai bine că peste acest murmur intens s-a aşezat şi aşa-zisa „criză SRS”, ca pretext pentru noi discuţii în alianţă. Un motiv în plus ca presupusul „proiect Ponta”, negat vehement de acesta, să se creioneze şi mai mult în mintea unora. Şi până la urmă, care este garanţia PNL că Victor Ponta nu va schimba strategia? Un protocol cu valoare juridică? O istorie politică a luptei împotriva PD-L şi a lui Traian Băsescu? Relaţia personală dintre cei doi copreşedinţi şi motivaţia individuală?Un proiect politic devenit brand? În ordinea importanţei, ele ar trebui citite invers. Brandul, relaţia şi motivaţia, istoria şi protocolul. Brandul USL a devenit extrem de puternic şi agreat de public, astfel încât poate fi folosit cu încredere pentru a legitima acţiunile politice sau cele guvernamentale comune sau pentru a le delegitima pe cele aflate în afara înţelegerii politice. Pe de altă parte, e adevărat că o mare parte din stabilitatea USL este asigurată şi de relaţia personală dintre Ponta şi Antonescu şi de motivaţiile politice individuale ale acestora chiar dacă ultimele evenimente indică începutul unui război rece. Istoria zbuciumată a celor doi ani de lupte cu PD-L şi Traian Băsescu îşi are locul ei în sufletul social-democraţilor şi al liberalilor, însă ea nu poate împiedica foarte tare o eventuală despărţire. Memoria politică este în general scurtă, întrucât interesele sunt mai puternice. În ultimul rând, protocol