Relația cu presa a lui Mugur Isărescu a fost mereu una perfectă. Ea i-a preluat toate declarațiile, el a continuat să nu spună nimic. Nu e sondaj de opinie în care să nu fie pe primul sau pe al doilea loc – fie că e vorba de credibilitate, de prezidențiale, de primării de sector, de administrator de bloc sau antrenor la Steaua.
Dacă s-ar îmbrăca în rochia lui Ouatu, dacă și-ar pune țîțele decoltate ale Nicoletei Luciu și buzele Marinelei Nițu și ar păși pe tocuri de 10 cm pe covoarele pufoase ale întîlnirilor Clubului de la Roma, tot ar trece neobservat. E ceva în pielea lui din aliajul folosit la fabricarea avioanelor invizibile americane.
Au trecut peste el, dar mai ales pe sub el, Caritas-uri, FNI-uri, credite doar cu buletinul, s-au prăbușit bănci ca unele case din Centrul Vechi, iar el, senin, august, impenetrabil, a murmurat mereu un sincer și călduros apel la moderație, la echilibru. Și-atît. Din tot ce a declarat de-a lungul vremii nu se știe și probabil nu se va ști niciodată dacă Isărescu se pricepe la finanțe-bănci sau dacă ar putea să țină contabilitatea unui non-stop. Niciodată nu a vorbit despre ele decît în sensul că "e mai bine să fie bine și nu e bine să fie rău", chestii pe care și bunicu' de la Dor Mărunt, cu niște ore de meditații, le-ar articula mai convingător.
Cumva, ne-am obișnuit să nu-l vedem pe Mugur Isărescu.
Și totuși, cînd te uiți mai atent la el, vezi ceva. Iată ce văd eu.
Cînd s-a născut, doctorul a venit la maică-sa și i-a spus: “Felicitări, doamnă, aveți un pensionar!”. Să ți-l imaginezi pe Isărescu bebeluș sau puber e o sarcină demnă de Márquez.
Isărescu e colegul acela bătrîn din prima bancă, cel care are cămașa mereu călcată și care notează tot ce zice profesoara. E capabil să repete pasaje întregi dacă asta se cere. Dacă se cere altceva, e capabil să repete altceva. Însă la fel de exact,
