Mă uit de ceva timp la Gigi Becali ca la un personaj de roman. Nu ca să-i scriu biografia romanţată, plăcerea asta le-o las autorilor care i-au mîncat din palmă. Nici ca să compun un roman non-ficţional în care protagonistul să fie Gigi. Omul mă interesează ca pretext pentru o ficţiune în care povestitor să fie vreunul dintre cei cărora Becali le-a luat condeiul cu chirie pe vremea cînd îşi făcea partid şi visa la tot soiul de abureli culturale stîrnit de istorici care şi-au stagii narative ca informatori ai Securităţii. Faptele lui Gigi Becali sînt cunoscute şi au tot fost povestite, de unii cu bunăvoinţă, de alţii cu admiraţie şi nu de puţini cu o aciditate care-l transformă în caricatură. N-ar fi nici o brînză să compui o ficţiune realistă inspirată din viaţa lui, fiindcă de la un punct încolo realismul devine neputincios în ceea ce-l priveşte. El trebuie privit gogolian, fără teamă de hiperbole, ca personajele din Suflete moarte şi povestit cu o anumită naivitate, ca în romanele cu mistere. Dacă te-apuci să faci din el pretext de analiză psihologică, ca să-l poţi explica, n-ajungi nîcăieri. În el trăiesc, simultan şi relativ armonios, mai mult persoane care dacă ar fi închise într-o încăpere ar ajunge să se ia la bătaie sau la chestii mai grave, Doamne, fereşte! Un şmecheraş care nu se dă înapoi să dea cu pumnul, cînd ştie că are spate şi care te scuipă pe stradă, dacă e cu gaşca. Un ins gregar, care nu ştie ce-i respectul, ci doar frica. Un om de afaceri îndrăzneţ, ambiţios şi bun de gură, dar nu atît de inteligent, încît să se priceapă să-şi acopere urmele.Un tip superstiţios, care şi-a făcut o relaţie personală cu un Dumnezeu îngăduitor cu el şi neiertător cu alţii. Un tip instabil psihic care trece brusc de la stare la alta şi care nu se controlează decît de frică. Dar şi un tip care a făcut bine multora, oameni necunoscuţi, fără să-l îndemn