Dacă sezonul de zbârciogi l-am ratat completamente, nu înseamnă că am renunțat la condiția de ciupercar emerit. N-am avut succes la o specie, ne reprofilăm și căutăm alta, fiindcă pădurile și pășunile patriei nutresc sute și sute de varietăți și familii și subspecii, ba chiar, zice-se, și mutanți, așa că dacă nu dăm peste Morchella esculenta, căutăm Agaricus bisporus. După toate legile firii și după ploile primăverii, Agariceele s-ar cuveni să fi ieșit. Dar n-au ieșit. De ce? Nu știu. Am un amic inginer, doctor în știința ciupercilor sălbatice, singurul din cartier care mănâncă Pălăria șarpelui panè și n-are nici pe dracu’. O face nu din cine știe ce vitejie, ci... din știință, Lepiota procera fiind una dintre cele mai blajine, mai dulci și mai delicate ciuperci mioritice. Au făcut-o de ocară denumirea spăimoasă și înfățișarea prea asemănătoare cu otrăvitoarea Lepiota helveola – dar cine nu riscă, nu câștigă.
Am cutezat târziu să pun în tigaie Lepiote și mi-am amintit exemplara conduită preventivă a poetului Nicolae Țațomir, care (singur a spus-o) dădea mai întâi tocana s-o mănânce soața, el luând prima înghițitură după trecerea a fix opt ceasuri... N-am avut succes nici la champignioane – anul ăsta fiind cu 13 în coadă, se vede că-i refractar într-ale ciupercăritului; desigur, o fi benefic în alte privințe, deocamdată neidentificate. Primesc, însă, vestea că ar fi ieșit bureții de rouă. Habar n-am cum arată buretele de rouă, așa că, firește, recurg la bibliografie. Unde figurează, pe 37 de poziții, tot soiul de bureți, de la buretele vrăjitoarei la buretele flocos, solzos, bălos, pestriț, iepuresc, porcesc – numai cel de rouă nu-i. Amicul specialist mă asigură că, totuși, nu-i o fantoșă, că a avut prilejul să-l pipăie și să strige „este!”, e drept, cu mulți ani în urmă, pe când (ar zice cine știu eu) doar astfel de exclamații erau permise în afara c
