E o dihanie care guvernează tot ce respiră româneşte. Spaţiul ăsta public, impersonalul "se", se face, se drege, se aude. Locul ăsta în care aducem la comun până şi numerele prime. Sfera asta în care, dacă nu eşti, atunci ori eşti statuie cu flori pe soclu, ori eşti fugit în lume, ori esti în drum spre canonizare. Sufletul ăsta care ne-a ţinut în viaţă atâta amar de lume, dar care ne şi condamnă la veşnica egalitate cu noi. Aici e şi miza a tot ce se întâmplă în ultima vreme la nivel înalt şi în fotbal.

Dihania asta s-a împărţit şi s-a zvârcolit după condamnarea lui Becali. Unii îşi freacă mâinile, alţii răsuflă uşuraţi, unii se văd deja aruncaţi într-un sevraj al normalităţii. La fel se vor cutremura şi după finalizarea "Dosarului transferurilor", şi după "Valiza", şi după "Mitica vs Craiova". La un moment dat, "chiloţii Elodiei" vor face victime şi în fotbal. Nu despre circul nebunilor este totuşi vorba aici, nu despre cât de drepte sunt sentinţele şi nici despre cât de corect este actul de justiţie. Problema este consecinţa acestor termene, amânări şi verdicte. Există vreuna pe termen lung?

Suntem corupţi endemic, deşi nu toţi carăm valize în bagajul nostru zilnic. Suntem pervertiţi, deşi cei mai mulţi dintre noi nu ne-am transferat nici măcar banii dintr-un cont în altul. Singura greşeală capitală este să negi dihania. Becali nu e închis, ci umblă liber printre noi, iar pentru asta nu are leac nici mama DNA-ului. Ieşirile astea din scenă, dictate de procurori şi instanţe, nu vor schimba niciodată nimic. Sigur, un stat de drept are nevoie de lege şi garantarea ei. De un act de justiţie. Şi aşa trebuie să fie. Dar nicio Înaltă Curte nu ne va curăţa vreodată vintrele.

Suntem veşnic drepţi în faţa noastră, pentru că avem DNA-ul în ADN. Compromisul l-am făcut cu mii de ani în urmă.

E o dihanie care guvernează tot ce