Precar, umil în faptă şi-n arătare, Ion Grigorescu prilejuieşte în tăcere (şi parcă doar în trecere) cele mai importante evenimente de pe scena artistică locală. Atlet de performanţă turat la maximum în anii ‘70, el a sărit cu prăjina peste pictură, psihanaliză, yoga, performance şi body art, video, asamblaje, fotorealism. A sărit la un moment dat dincolo de vanitatea artei de a fi artă şi s-a afundat în viaţa ca atare, rai sărac, dar leac bogat în restriştea din preajma curmării comunismului. Retras, în anii ‘80 a restaurat biserici de ţară, şi-a subţiat trupul şi şi-a îngroşat familia.
Prins parcă fără voia lui în grupul Prolog, în 1989, Ion Grigorescu s-a reînşurubat în artă, în felul său unic, ce poate fi descris doar cu eckhartiana Gelassenheit, eliberarea, detaşarea, punerea fiinţei la dispoziţia proniei cereşti, dincolo de egoism, orgoliu sau voinţă. Arta parcă i s-a întâmplat lui Ion Grigorescu, nu a fost făcută de el. Avangardă, neoortodoxism, mistică, politică, conceptele par prea largi şi totodată prea înguste pentru ceea ce face, de fapt, Ion Grigorescu: un fel de tulburare nevinovată, dar consecventă, a apelor artei actuale, ce par cristaline doar pentru că noroaiele (violenţa, subiectivitatea, autenticitatea, viaţa, inconştientul, neînţelegerile) zac cuminţi pe fundul bălţii de „practici“ artistice curente. Cu plăcerea naivă (şi pe undeva perfidă) a copiilor, ce duc la gură toate celea, artistul atinge tot ceea ce nu se cade. Legitimitatea lui este fondată pe o polivalentă clandestinitate: a produs artă antioficială în vremea comunismului, dar a pictat şi un (triplu!) portret al lui Nicolae Ceauşescu, şi-a explorat corpul, la limita acţionismului vienez, dar a şi documentat, minuţios, ruinarea (de la sine) a urbanităţii româneşti sau demolarea edificiilor religioase.
Reporter al ne-cunoscutului ascuns
