Am un angajat, softist, care şi-a pus în minte să se însoare. După ce a făcut o analiză introspectivă, una a pieţei şi a comparat rezultatele, a ajuns la concluzia că ar fi mai competitiv dacă ar face nişte schimbări vizibile, cum ar fi o maşină nouă, renovarea garsonierei şi încă vreo câteva de acest fel sau din registre diferite.

Cum cifrele din extrasul de cont nu se potriveau cu cele din „business plan”, a ajuns la concluzia că are nevoie de mai multi bani decât următoarele salarii puse cap la cap. A luat în calcul un al doilea job (un sfert sau o jumătate de normă), o afacere proprie si alte câteva opţiuni. Cum m-a auzit pe mine că aş mai avea nevoie de un programator, sau măcar de o jumătate de softist, m-a întrebat dacă nu ar fi o idee bună să lucreze câte 10h/zi şi sâmbăta 4 ore, timp de 6 luni, pentru o creştere de leafă de vreo 35%. Şi-a spus omu’ că e mai avantajos aşa, că nu mai pierde timp pe drum cu mutatul la alt „serviciu”, că ştie deja ce are de făcut etc. Mi-am făcut şi eu nişte socoteli şi am ajuns la concluzia că soluţia asta m-ar costa aproape la jumatate faţă de cât ar trebui să plătesc o jumătate de softist nou pentru un proiect de 6 luni.

Şi acum întrebarea:

Se încarcăÎn contextul discuţiilor despre revizuirea Constituţiei, asta aduce cu atât mai mult în faţă o întrebare de drept constituţional şi un principiu de filosofie constituţională, în fond: unde trebuie să se oprească statul în dorinţa lui arzătoare de a-ţi face bine împotriva voinţei tale? O fi mai bine să faci asta selectiv, doar pentru cei care au nevoie şi care vor? Şi ce te faci cu cei care nu ştiu ce e bine şi ce nu, nici pentru ei şi nici aşa, în lume?

Din punct de vedere tehnic, cu voce tare se vorbeşte de preeminenţa înţelegerii individuale în faţa acordului colectiv, şi a întăietăţii acestuia în faţa reglementării prin lege – bineînţeles, în sit