Să nu creadă cineva că sistemul medical nu e important pentru politicienii care conduc România. Poate că noi am uitat, dar ei nu uită că prăbuşirea guvernului Boc a fost declanşată de o controversă legată de reforma sănătăţii.

Consilierii lor nu uită cât de mult poate fi influenţată popularitatea unui ministru de rezolvarea unei crize a medicamentelor. Secretarele lor nu uită cât de importantă este apariţia şefului politic la tăierea panglicii unei noi clinici.

Sistemul medical e important pentru politicienii români, dar nu pentru că îi poate menţine sănătoşi pe alegători, ci pentru că îi poate menţine (sau nu) pe ei în funcţie.

În urmă cu doi ani se discuta despre propuneri drastice de reformare a sănătăţii şi a apărut chiar proiectul unei noi legi. Astăzi, tot despre propuneri radicale discutăm şi subiectele sunt aceleaşi ca în vara lui 2011: pachetul de bază, salarizarea medicilor, introducerea asigurărilor private, salvarea Institutului Cantacuzino. Exact aceleaşi!

Reforma sistemului medical românesc seamănă tot mai mult cu legenda meşterului Manole: ce se clădeşte ziua se surpă noaptea. Iar noi rămânem cu un sistem „părăsit şi neisprăvit, care e pustiu şi urlă a morţiu“.

Blestemul ce apasă asupra meşterilor care încearcă să reconstruiască sistemul medical românesc îşi are originea într-un fenomen malign pentru întreaga Românie: guvernarea cu sondajul în mână. În acest tip de guvernare, sediul liderului nu se mai află într-un birou de înalt demnitar, ci în studioul de televiziune, acolo unde politicianul anunţă în prime time noile măsuri.

Consilierii îi spun apoi, citind sondaje proaspete, ce simte audienţa despre noua lege. Dacă dă din coadă, politicianul merge înainte. Dacă nu, legea este ciuntită, amputată, până ce telespectatorii se simt satisfăcuţi.

Într-o democraţie, pop