Oamenii care te-au cunoscut şi iubit te pomenesc şi azi. Deşi s-au scurs şase ani de când te-ai hotărât să ne laşi cu singurătăţile noastre nevindecate în efemeritatea lor. O nimica toată, şase ani, o respiraţie niţel mai lungă, ce mare scofală! Dar în timpul ăsta să ştii că primăverile au rămas la fel. Ghioceii n-au obosit să tot răsară primii şi să ne împrospăteze sufletele mucezite, mereu şi mereu. Caişii, cireşii şi gutuii s-au mai semeţit iarăşi cu rodul lor floral, şi nu o dată, ci de şase ori!

Îţi dai seama, şase recolte de flori albe şi rozalii, de miresme şi vise...

Acum doar iasomia mai ţine isonu primăverii, neamurile sale de prinţese vegetale s-au scuturat toate. E un miros de veştejeală în aşteptarea verii. Ca şi în viaţa ta de atunci, clipele astea ale naturii curg aşijderea, nimic nu le-a stricat rostogolirea. Oamenii însă, bunul meu prieten, au luat-o razna, ca să nu mai zic de vremuri. Îţi aduci aminte, mă sfătuiai să intru în politică, fiindcă, aşa gândeai tu, doar astfel generaţia noastră poate să aducă un suflu nou, de primenire a clasei ce acaparase statul.

Ţi-am zâmbit superior şi am dat a lehamite din mână, în semn de refuz categoric. fii astăzi aş face aidoma, cu atât mai mult astăzi. Generaţia noastră, de care eram atât de mândri odinioară, s-a învechit şi a pierdut şansa de a schimba ceva. N-am reuşit nimic în zbaterea inutilă de a ne transforma, în primul rând, pe noi înşine. Căci în noi erau piedicile cele mari, le purtam fără să le conştientizăm pe de-a-ntregul. Ni le sădiseră sistemul de valori clădit pe egalitarismul social şi prejudecăţile imposibil de înlăturat. Deocamdată bâjbâim printr-un prezent aproape de neînţeles, mutilat de ticăloşia corporatistă şi de interese egoiste.

Ne-am pierdut orice urmă de mândrie naţională şi de aceea ne făloşim cu cel mai mare steag croit vreodată de lumea monitor