Opinia generală despre evaziunea fiscală este negativă. Justiţia consemnează şi ea calitate infracţională a fenomenului. Aşadar, la prima vedere ar fi simplu să aplaudăm dorinţa Uniunii Europene de a lua toate măsurile posibile pentru a combate acest fenomen. Privită însă în adâncimea sa, definiţiile pe care birocraţii europeni le dau evaziunii fiscale, tind să depăşească cadrul legal şi să invadeze un spaţiu intim a cetăţenilor din UE. Iadul e pavat cu intenţii bune – un aforism pe care iubita mea profesoară de limba engleză l-a enunţat unor copii cu o vârstă prea fragedă pentru a-i înţelege sensul, însă suficient de devreme cât să rămână în adâncul minţii ca fiind un mare adevăr. Astăzi, mai mult decât oricând, e uşor de înţeles motivul pentru care compar intenţiile aparent bune ale UE în lupta sa pentru supravieţuire şi finanţare, cu cele care pot provoca o deziluzie generală. Istoria a consemnat că acele momente de crize politice, sociale, economice sau ideologice (ideologia este mai degrabă o faţadă romanţată) în care vechea ordine a fost răstunată de nou, motivaţia oarbă de a face dreptate cu orice preţ a costat vieţi, a declanşat adevărate vânători de vrăjitoare, şi cel mai important: a cauzat victime colaterale. Inutil să facem o mică incursiune într-o istorie recentă a ţării noastre, când în numele poporului şi a binelui colectiv se realiza ceea ce s-a numit naţionalizare, o aşa zisă legitimă preluare a bunurilor în exces de la ceţăţenii din clasa de mijloc şi cea de sus, pentru reglarea echilibrului social cu pătura de jos a societăţii. Sună corect? Da, de ce nu. Susţinută şi de o propagandă bine pusă la punct, despre burghezii ce sug sângele poporului muncitor, şi iată cum statul poate căpăta o alură de Robin Hood. Ceea ce s-a întâmplat în Cipru nu a părut departe de scenariul mai sus menţionat. Din păcate însă, popoarele occidentale nu au apropiata amint