În preajma zilei de 4 mai, omagiind nemurirea lui George Enescu, muzeul ce-i poartă numele şi Uniunea Compozitorilor au invitat publicul să (re)asculte opusuri de referinţă din creaţia sa, în cadrul unui recital. Sub genericul „George Enescu, eternul contemporan“, acesta a propus Sonata pentru pian op. 24 nr. 1 şi Sonata pentru pian şi violoncel op. 26 nr. 2, în viziunea pianistului Cristian Petrescu (sosit din Germania) şi a violoncelistului Dan Cavassi. După cuvântul muzicologului Valentina Sandu-Dediu, l-am urmărit pe Cristian Petrescu în partitura binecunoscută din interpretarea altor confraţi şi… mi s-a părut de nerecunoscut, pentru că, poate raportându-se la generic, dar cu siguranţă având o puternică amprentă a specializării sale în muzica de secol XX, a abordat lucrarea pe astfel de coordonate: foarte tehnic dar detaşat şi cerebral, construind, cu un tuşeu rotund, momente de calm şi discreţie (nu i-aş spune introspecţie), alternând însă cu atacuri dure, aspre, mai apropiate de „cluster“, într-o „recitire“ obiectivată, aproape matematică. Şi poziţia degetelor pe claviatură şi maniera de lovire sau de rupere a sunetului, ba chiar şi utilizarea pedalei trădează îndelungata experienţă a solistului în ansambluri precum „InterContemporain“. Iar cotarea printre specialiştii în muzica enesciană (recompensat de altfel şi cu premii importante pentru CD-urile sale) ţine, probabil, de faptul că, fiind compusă în 1924, în plină perioadă de explozie a expresionismului, dodecafonismului, serialismului şi altor „isme“, a fost tratată ca atare, deşi muzica este puternic dominată de impresionism şi de acel „ceva“ specific enescian, până şi ecourile din Oedip venind din melopeea Monologului, nicidecum din secvenţe cu tentă expresionistă. Însuşi compozitorul a tălmăcit Sonata astfel. Dar am descoperit, încă o dată, că o capodoperă poate fi abordată şi înţeleasă (sau „tr