Caragiale a fost transformat de politrucii regimului comunist într-un mit. Era sacrosanct, inatacabil, indestructibil, infailibil, indimenticabil, de neatins… Au fost destule încercări de a revitaliza cu elemente noi piesele marelui satiric, dar au fost rapid sancţionate de mai-marii zilei, la care s-a adăugat corul papagalilor de serviciu, care le-a condamnat cu asprime, promulgând chiar şi o lege nescrisă: din Caragiale, nimic nu-i în plus, nimic nu se schimbă, totul rămâne aşa cum a fost de la început. Dar, după evenimentele din decembrie ’89, nemaifiind consilii şi comitete de cultură, comisii de vizionare, COM-uri, directori înfricoşaţi pentru scaunul pe care-l ocupau, membri de partid doctrinari, cenzori vigilenţi, informatori de serviciu, observatori benevoli şi alţi „oameni de bine“ care să raporteze „neregulile“ care se întâmplau în domeniul artei teatrului, asta pe de o parte, iar pe de altă parte lipsa unor personalităţi intelectuale care să analizeze fenomenul în adevăratele sale dimensiuni s-a dat undă verde atacului furibund asupra mitului. Şi rezultatele se văd în cele mai năstruşnice montări. Scrisoarea pierdută de la Teatrul de Comedie se desfăşoară într-o pivniţă mizeră, unde prefectul doarme pe o amărâtă de bancă, iar la Teatrul Nottara sala Nopţii furtunoase este transformată într-un apartament al Jupânului, care este, vezi Doamne, constructor şi face parte dintr-o armată care nu există decât în mintea regizorului, iar la Iaşi scena cuprinde toată curtea Jupânului, în care la loc central se află privata, unde Ipingescu citeşte ziarul. Pe vremuri, un tânăr regizor, azi destul de bătrân, a imaginat scena citirii ziarului în timp ce Jupânul face baie într-un hârdău, normal, în puţa goală (Jupânul eram eu)… Fără să am aerul că arăt cu degetul eventualele derogări de la textul sacrosanct – precum celebrii politruci de pe vremea „împuşcatulu