Primul meu zbor cu avionul s-a petrecut în 1993. Mergeam la sora mea, în Elveţia, şi ţin minte că, în momentul în care am traversat Alpii, într-un Antonov care pîrîia – probabil aşa cum şi trebuia să pîrîie, din toate încheieturile – şi ne zgîlţîia ca într-o căruţă, pe mine şi pe partenerul meu de zbor ne-a apucat rîsul. Rîdeam pentru că băiatul de lîngă mine era livid şi se lupta cu răul de înălţime, chircit şi schimonosit. Eu, în schimb, n-aveam nimic. Auzisem că primul zbor cu avionul ar trebui să fie înălţător. Deci, asta era toată tevatura? La primul meu zbor, în afară de o mahmureală cumplită, provocată de o petrecere la care fusesem cu o seară înainte, n-am avut nici un sentiment memorabil. Nimic nu prefigura teroarea care urma să prindă rădăcini în mine şi să se dezvolte nestingherită, haotică, în pofida argumentelor raţionale cu care mi-au împuiat capul rude, prieteni, cunoscuţi.

Între primul zbor şi cel în care mi-a adiat pentru prima dată spaima, nu ţin minte să se fi petrecut nimic care să declanşeze o fobie atît de puternică. Îmi amintesc, în schimb, primul zbor în care am fost convinsă că nu o să aterizez şi că eram închisă într-o cutie a morţii. Am plecat cu un prieten spre Sarajevo, unde se ţinea un workshop de scenarii. A fost prima dată cînd am ciulit urechea la zgomotele avionului. Huruitul motorului devenise inegal şi, oricum, îmi suna în cap mult mai tare, iar hurducăniturile mă făceau să tremur din toate balamalele. De fapt, orice sunet care altera zgomotul monoton al motorului mă determina să-mi derulez dinainte, preventiv, viaţa prin faţa ochilor. Aşa a început, pentru mine, coşmarul zborurilor cu avionul şi nici pînă acum nu ştiu exact ce anume l-a declanşat.

Şi frica a crescut cu fiecare zbor. N-a fost prieten sau cunoscut care să nu vină cu o soluţie. Dar pentru mine, nici sticluţa de whisky cumpărată din aeroport, nici vin