Ia să ne aşezăm frumos în fotolii, să deschidem televizoarele şi să ne închipuim cum ar fi arătat buletinele de ştiri dacă, în noaptea de 19 spre 20 mai, Gigi Becali ar fi reuşit să prindă avionul închiriat şi să ajungă în Israel. Îmi ţiuie urechile şi acum de uriaşul hohot de râs care s-ar fi auzit.

Când, după ce a aflat de condamnare, Becali a spus „Am fost un fraier că m-am întors în ţară”, el devoala, poate fără să vrea, faptul că, în afară de punerea de acatiste la Mormântul Sfânt, mai avea un plan B. Un plan nu lipsit de inteligenţă. Plecarea în Israel şi revenirea în ţară cu o săptămână înaintea pronunţării sentinţei par să fi jucat rolul de a amorţi vigilenţa autorităţilor, astfel încât plecarea planificată în noaptea de duminică spre luni să pară firească, înscrisă în obiceiul comportamental al lui Becali. Dacă era achitat, revenea în ţară, dacă nu, mai vedeam noi când îl mai vedeam pe Becali.

Planul B ne spune însă şi un lucru oarecum îngrijorător: acela că Gigi Becali avea informaţii, din interiorul sistemului judiciar, că instanţa de recurs ar fi înclinată să infirme soluţia de achitare pronunţată în primă instanţă.

Un lucru la fel de îngrijorător ne spune şi faptul că alte autorităţi – Parchet şi servicii secrete – par să fi avut aceleaşi informaţii înainte de pronunţarea sentinţei. Aşa că şi-au luat toate măsurile de precauţie ca Gigi Becali să nu poată părăsi ţara.

Dincolo însă de aceste îngrijorări simetrice, să vedem cum a fost stopată fuga lui Becali. Autorităţile au apelat la o stratagemă, imorală ca orice stratagemă, dar perfect legală.

Au încropit un dosar, privind privatizarea Avicola Iaşi, şi l-au convocat pe Gigi Becali la Parchet în crucea nopţii, în baza unui mandat de aducere. Nu de reţinere, nu de arestare. Mandatul de aducere era singurul instrument legal prin care un parlamentar putea fi întârziat să plece d