La pas prin Muzeul Aviaţiei
Pentru cei care nu cunosc Bucureştiul, traseul pînă la Muzeul Naţional al Aviaţiei Române poate fi o aventură. Am nimerit o zi lejeră la muzeu, astfel că, timp de o oră, m-am plimbat cam singură printre lucrurile care amintesc de faptul că istoria aviaţiei române este una foarte bogată. De la poartă mi se spune, totuşi, că vizitatori există în număr destul de mare, numai că mulţi dintre ei preferă să vină la sfîrşitul săptămînii.
De la fotografii originale cu Smaranda Brăescu, la documente personale ale lui Radu Manicatide şi obiecte personale ale lui Aurel Vlaicu, Henri Coandă sau Traian Vuia, muzeul are tot ce-i trebuie pentru a fi un punct de maxim interes pentru turişti şi nu numai. Sau ar trebui să aibă. Din păcate, clădirea care adăposteşte muzeul se află într-o stare de degradare extrem de vizibilă, nu puţine fiind zonele în care tencuiala a căzut inclusiv pe exponate. În acelaşi timp, scîrţîiturile şi zgomotele venite din tavan te fac să crezi că o să-ţi cadă în cap, dacă mai stai mult pe acolo.
Cele mai multe dintre exponatele din interior au explicaţii ataşate, astfel că şi necunoscătorii în ale aviaţiei pot să afle măcar o parte din istoria românilor – de altfel impresionantă – o au în acest domeniu. Probleme cu informaţia sînt în exterior, unde, în jurul clădirii, au fost amplasate mai multe tipuri de avioane şi elicoptere folosite, la un moment dat, de Aviaţia Română. Aparatele de zbor – cele mai multe dintre ele, oricum – sînt parcă aruncate printre buruieni, iar starea de degradare este evidentă. Avioane în care au urcat piloţi cu experienţă se află acum printre cărămizi şi boscheţi, la discreţia cîinilor comunitari din zonă. De asemenea, exceptînd inscripţiile originale de pe aparate, nu există alte surse de informaţii, în locurile în care acestea sînt amplasate.
Zbuciumata istorie a muzeului @N_
