„Daniel Danielopolu, poate cea mai marcantă personalitate a ştiinţei medicale româneşti dintre cele două războaie mondiale, este şi primul nostru medic savant de anvergură care nu a frecventat nicio universitate occidentală şi nu a efectuat peste hotare stagii ştiinţifice importante“. Aşa îl caracterizează, într-o notiţă introductivă la o prelegere a savantului: „Principiile de bază ale învăţământului clinic“, avizatul iatroistoric Gh. Brătescu1. „La 36 de ani (1920), este numit profesor definitiv la Clinica medicală a Spitalului Filantropia. Pe lângă clinică, el creează laboratoare de radiologie, fiziologie, farmacologie experimentală şi umană, anatomie patologică, bacteriologie, bloc chirurgical pentru operaţii neurovegetative (unic în ţară), în care se operau fibrele aferente vegetative cardiace, în vederea ameliorării circulaţiei coronariene şi a reducerii anginei pectorale. Toate aceste realizări le face cu bani proprii şi tot astfel studiază pe teren guşa endemică, publicând o monografie şi albume foarte expresive, în 1943, când încă nu exista un institut de endocrinologie. Toate monografiile le-a publicat în editurile Gaston Doin sau Masson din Paris. A fost şi medicul personal al reginei Maria, al lui Ionel I. C. Brătianu şi al multor alte personalităţi“, scrie unul dintre apropiaţii săi colaboratori, venerabilul dr. Puiu Stoiculescu2. Dar, dincolo de principala sa preocupare intelectuală de o viaţă – medicina, şi de vocaţia sa de timpuriu manifestată – cercetarea ştiinţifică, Daniel Danielopolu (12/25 apr. 1884 – 29 apr. 1955) a îndeplinit, scurte perioade, funcţia de ministru al sănătăţii şi asistenţei sociale: în al doilea guvern Sănătescu (4 nov. – 5 dec. 1944) şi, mai puţin de trei luni, în ultimul guvern considerat democratic de după 23 August şi până la evenimentele din decembrie ’89), cel al generalului Nicolae Rădescu (6 dec. 1944 – 28 febr