„Noaptea muzeelor la Sibiu” este traducerea unei imagini distorsionate. Oraşul, el însuşi, este muzeul - de istorie, de artă şi arhitectură, de civilizaţie populară şi tradiţii; un muzeu al bunului simţ, vivant, în contextul unei „lumi” tot mai stresate, mai violente şi mai lipsite de percepţia justă a valorilor universale.

O noapte, rătăcind conştient printre luminile Sibiului - „patinate” peste faţadele clădirilor împietrite, voalate de întunericul indecis, reflexia ei în mii de vitralii, străpunse de suliţele apelor ascuţite ţâşnind, în răstimpuri, din „adâncurile” Pieţei Mari, ori absorbite în veacuri trecute, plecate înapoi, înlăuntrul ceasurilor din turnuri -, face să devii, tu însuţi, un exponat între altele, fiecare al timpului său, umblând laolaltă - umbre, paşi, vieţi, iubiri, lumini, secole.

Piaţa Mare

Despre Piaţa Mare, documentele începutului de secol XV spun că ea ar fi fost „buricul” cetăţii - târg de cereale, loc de întâlnire, nucleu social, scenă a tuturor evenimentelor importante, cum ar fi, de pildă, adunările publice şi execuţiile.

Vreme de peste 300 de ani, până către apusul secolului XVIII, Piaţa a avut de toate: un “Stâlp al infamiei” încoronat cu statuia de piatră a lui Roland; o “Cuşcă pentru nebuni”, mai spusă şi “Narrenhausel”, în care, ziua, erau expuşi turbulenţii de peste noapte, şi “dezorganizatorii” ordinii publice; un “podium” al decapitărilor, în scândura căruia, găurită de cari, mustea sângele descăpăţânaţilor, între care şi comitele Johann Zabanius Sachs von Harteneck; şi, evident, o fântână, ajunsă până la noi în diverse forme şi ipostaze, prima sa atestare datând de pe la 1538. În bazinul din jur, femeile îşi spălau atunci rufele, iar din jgheaburi se adăpau animalele.

Pe “laturile” Pieţei, decorul s-a schimbat şi el, în trecerea secolelor, clădirile apărând şi dipărând, ca într-un