Înainte de 1989 românii iubeau Europa. Atunci, sub eticheta de Occident, în care intra o bună doză de americanism. Occidentul, mai avansat tehnologic şi mai pragmatic, nu iubea România, dar avea tot interesul să lase să se creadă aşa ceva.
Bineînţeles, românii iubeau şi România, mai abitir decât astăzi, deşi moda steagurilor înfipte în dreptul fiecărui aparat de aer condiţionat şi a Eurovision-ului (un fel de teledon comico-patriotic) nu sosise încă. Când în 1977 Edgar Papu căuta în cultura română urme ale protocronismului nostru, n-o făcea împins de vreo indicaţie a C.C. al P.C.R., ci dintr-un sentiment de echilibru şi de preaplin. Mai are cineva astăzi curajul să se afirme măcar urmaş de departe al lui Papu? Doamne-fereşte!
Astăzi e vremea lui Lucian Boia, istoricul „pe negativ” al lui Edgar Papu, pentru care România e „altfel” tocmai pentru că la toate capitolele suferă de nedesăvârşire. Sfâşiată şi condamnată de minorat cultural şi civilizaţional, România e o utopie. Căci europeană nu poate fi! Comunistă, cenuşie şi ceauşistă, România „aceea” avea măcar demnitatea autarhiei. A unei autarhii care s-a dovedit până la urmă fatală celui care s-a declarat unicul ei artizan. Dar măcar avea puterea să se arate mândră de ea însăşi. Nu poţi iubi ceva fără să te iubeşti pe tine.
Integraţi în 2007 în Uniunea Europeană, românii au început, încet-încet, să se urască pe sine. Nemulţumiri peste nemulţumiri, acuze peste acuze. Iar soluţiile politice au însemnat nu un remediu, ci adâncirea crizei. De fapt, soluţia politică de după 1989 şi de după 2007 a fost aceeaşi: partidocraţia, crearea de partide, fără doctrină, fără program statal şi fără principii. Un stat labil controlat de un număr mai mare sau mai mic de partide va sfârşi prin a se epuiza.
În naivitatea noastră, am crezut că generarea de partide poate fi benefică. Nimen
