Cât de important este, pentru un clinician, să aibă şi activităţi de cercetare? Dar pentru un universitar? Cercetarea trebuie „rezervată“ cercetătorilor dedicaţi? (Dr. A. M.) Ziua de marţi, 1 iulie 1980, a început la 3 dimineaţa, când am pornit maşina pentru drumul dintre New York City şi Syracuse, 400 de kilometri de-a lungul fluviului Hudson şi apoi al râului Mohawk, înspre nord-vest. Cu o seară înainte, terminasem ultima gardă la spitalul în care fusesem intern şi rezident, iar în dimineaţa aceea mă îndreptam către Upstate Medical Center, State University of New York, pentru prima zi ca asistent universitar. Când am trecut podul George Washington peste Hudson, începuse să se lumineze şi am realizat că se închisese un ciclu din viaţă. Un ciclu care începuse în 1975, la Bucureşti, când m-am dus la rectoratul Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, pe strada Dionisie Lupu, să depun actele necesare înscrierii la un concurs pentru un post de asistent. Am aşteptat câteva ore în holul din faţa biroului în care lucrau trei secretare, dar înăuntru mi-au trebuit doar câteva minute să aflu că nu mă voi putea înscrie la concurs, pentru că nu eram membru al Partidului Comunist Român. Câteva săptămâni mai târziu, într-un birou alăturat, mi s-a respins, din acelaşi motiv, cererea de programare a susţinerii tezei de doctorat în ştiinţe medicale, la care lucrasem timp de patru ani. Într-un fel pe care l-am înţeles numai în aceea dimineaţă de iulie, în 1980, m-am simţit uşurat, nu revoltat, de aceste refuzuri. Eram încă pe treptele rectoratului când am luat hotărârea să plec din România. Cercul se închisese; obţinusem, la New York, ceea ce nu putusem obţine la Bucureşti. Maşina, un Ford Fairmont destul de nou Publicitate , era plină. În portbagaj şi pe bancheta din spate se înghesuiau douăzeci şi ceva de cutii de carton, în care erau rezultatele cercetăril