Am ajuns la o concluzie cinică şi incorectă: uneori este bine să bagi nişte lucruri sub preş, în campania electorală, şi să le rezolvi ulterior, fără presiunea alegătorilor.

Aşa s-a întâmplat cu gazele de şist, unde aveam o dezbatere populistă, în care nişte cetăţeni care s-au trezit ecologişti peste noapte invocă tot felul de rapoarte misterioase şi apocaliptice, a căror calitate ştiinţifică este discutabilă. În realitate, întrebarea este dacă Chevron va găsi sau nu gaze de şist, iar România va putea, sau nu, să-şi reducă dependenţa de Gazprom.

Ar trebui să ne uităm la ceea ce se întâmplă în SUA: în primul rând, exploatarea gazelor de şist a determinat reducerea preţurilor la gaze şi curent. În al doilea rând, a redus dependenţa de importurile de resurse energetice, cu efecte asupra politicii externe a SUA. În al treilea rând, un studiu al centrului Belfer de pe lângă Universitatea Harvard arăta că tehnologia forării prin fracturare hidraulică orizontală ar putea fi utilizată şi la extragerea petrolului.

SUA speră să obţină astfel o producţie de şase milioane de barili pe zi, în 2020, în condiţiile în care acum importă 11 milioane de barili. În sfârşit, exploatarea gazelor de şist a provocat o victimă colaterală: energia nucleară, investiţiile scumpe în acest sector fiind treptat abandonate. Pe scurt, gazele de şist au determinat o revoluţie în SUA, după cum scria un comentator din New York Times.

Din această perspectivă, liderii europeni care se strâng, miercuri, la Bruxelles, au doar de învăţat din experienţa americană. Economia UE bălteşte şi nimeni nu pare a avea o soluţie. Costurile cu combustibilii, plătite de companiile europene, sunt duble faţă de cele din SUA. Ţările est-europene sunt dependente de importurile din Rusia. Ar fi un dezastru pentru economia europeană dacă ar continua să amâne o decizie în ceea ce priveşte gazele de şist. M