(urmare din numărul trecut)
* 3. O nouă politică industrială pentru România
Odată cu aderarea la UE, România are un singur obiectiv strategic, căruia trebuie să i se subordoneze toate celelalte obiective: atingerea nivelului de dezvoltare economică şi a standardului mediu de viaţă din UE, într-o perioadă de timp relativ scurtă istoric şi anume durata de viaţă activă a unei generaţii. De la intrarea României în UE, au trecut deja şase ani şi jumătate, iar produsul intern brut pe locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, este de numai 49 la sută din media UE.
Evident, pentru atingerea acestui obiectiv strategic, va fi necesară contribuţia tuturor sectoarelor economiei.
În cazul industriei româneşti, se impun acţiuni consistente, coerente şi continue pentru înlăturarea celor trei mari handicapuri relevate periodic de către rapoartele CE de monitorizare a performanţei industriale: capacitatea redusă de inovare; intensitatea mare a consumului de resurse şi în special de energie pentru a produce o unitate de produs intern brut (PIB); şi ponderea scăzută a produselor industriale high-tech, care încorporează o valoare adăugată mare.
O nouă politică industrială românească trebuie să asigure tranziţia industriei spre produse cu mai multă valoare adăugată, cu o valorificare eficientă a resurselor şi, mai ales, a energiei, şi cu un conţinut mai mic de carbon. Iar această tranziţie poate fi realizată prin creşterea capacităţii de inovare a industriei româneşti şi mărirea competitivităţii.
De aceea, pentru România, consider că putem discuta despre necesitatea unui program de reînnoire a bazei industriale.
În acest sens, o nouă politică industrială pentru România trebuie să dea un răspuns clar la problemele actuale şi de viitor ale industriei româneşti: înlăturarea sechelelor tranziţiei; valorificarea avantajelor comparative; construir
