Aeroporturile povestesc cel mai bine despre visele unei ţări. Ele nu sînt despre trecut sau despre prezent, aşa cum sînt, de pildă, liniile aeriene naţionale, care pot povesti exact despre beteşugurile şi calităţile unui popor. Primele sînt opera unor decizii de stat şi sînt despre viitor. Celelalte sînt, vrînd-nevrînd, conduse mai mult de interese de moment.
Visul luminos
De după rîndurile de floarea-soarelui, un uriaş avion Airbus s-a ridicat înspre cer. E aproape de asfinţit, pielea îmi este umedă de la căldura sufocantă din Singapore. Sînt în aeroportul Changi, pe o terasă, tolănită într-un fotoliu, lîngă un lan de floarea-soarelui. Înăuntru, dacă vreau, mă pot odihni într-o grădină cu palmieri de zeci de metri înălţime, într-una de cactuşi ori într-alta de orhidee. Preferata mea, însă, e oaza cu fluturi tropicali, unde creaturi colorate ireal ţi se opresc pe braţe şi ţi se lipesc pe spate şi pe tot corpul, fără ruşine şi fără frică. Îmi pierd noaptea aici, pînă la următorul meu zbor, plimbîndu-mă prin cinematografe şi săli de jocuri, mîncînd raţă prăjită în stil cantonez, făcînd baie în piscină şi cumpărături. Ştiu că în momentul în care oboseala va deveni copleşitoare, o să mă pot duce la spa sau la jacuzzi, sau o să-mi plătesc un pat într-unul dintre hotelurile aeroportului. Totul strigă aici: „Sîntem buricul universului, sîntem lumea ta de vis, paradisul; înfrîngem în tine, călătorule, stresul de aeroport şi frica de zbor, de la noi pleci pus pe picioare şi mirat. Altă ţară ca a noastră, pe lumea asta nu mai poate fi.“ Şi aşa este acest Singapore, statul liliputan din sud-estul Asiei, care investeşte în biotehnologie şi e obsedat de ordine, curăţenie, prosperitate.
Visul bunei-cuviinţe
Plouă mărunt la Tokyo şi traficul a devenit, dintr-un coşmar mic, un coşmar mare. Blocată în taxi, cu luminile oraşului în ochi, flash după flash,
