Am privit mereu cu detaşare amuzată agitaţiunea pe care concursul Eurovision o stîrneşte în anumite cercuri. Anul acesta, însă, m-am trezit ceva mai atent la fenomen. Pe de o parte – mărturisesc cu oarecare vinovăţie –, interesul meu pentru subiecte specifice tabloidelor a sporit în ultimele luni, fără să pricep de ce. După ce am ieşit din iarnă şi am început să mă bucur de terasele din cartier, apetitul meu pentru bîrfa benignă a crescut, aşa cum creşte, uneori şi fără explicaţii, pofta de dulciuri sau pofta de bere. Dar nu e doar atît. Concurentul care a cîntat în numele României a fost – veţi recunoaşte – un personaj aparte. Dl Cezar Ouatu. Un contratenor. Atît de frapantă a fost prezenţa sa în ultima vreme, încît a stîrnit falsetul mimetic al unui cunoscut cerber mediatic, generînd, astfel, o înregistrare mult apreciată în mediile online. Dar nu atît sprintul vocal al sumbrului mizantrop de presă a fost argumentul care m-a convins să îl privesc cu simpatie pe contratenorul nostru, cît numele său. Vedeţi, şi eu am un nume pe care mulţi imbecili l-au ironizat şi pe care mulţi dintre cei care mă antipatizează îl rostesc cu agresivitate cînd mă pomenesc, imaginîndu-şi că, dacă îmi strigă numele apăsat, îmi produc dureri. Mă cheamă (şi) Cotoi. Îl înţeleg, aşadar, pe dl Ouatu. Cotoi e solidar cu Ouatu! Dacă nu ai avut şansa să te naşti sub nume splendide, precum Popescu sau Badea, va exista mereu un grup de proşti care se reped să-ţi spargă capul cu propriul nume, rîzînd cu bucuria unui cretin. Nu în ultimul rînd, faptul că dl Ouatu a fost susţinut în campania sa de cucerire a Europei „visioniste“ de doamna Angela Gheorghiu – diva fermecătoare al cărei fan iremediabil îndrăgostit sînt de ani buni – mi s-a părut extrem de interesant. Aşadar, ca niciodată, am urmărit. Nu concursul – l-am ratat pentru că în acea seară m-am încurcat cu nişte amici la o bere şi am ajun