Stătea sprijinit cu tot spatele de una dintre barele vagonului de metrou. Era aglomerat. Fiecare se agăţase de ce apucase şi am impresia că şi conductorul era cam smucit în dimineaţa aceea. Toată lumea era la mila unor frîne icnite, care ne amestecau tuturor cafelele în stomac. Eu eram prinsă într-o situaţie instabilă; nu găsisem un mîner, o bară de care să mă pot ţine, aşa că trebuia să fac o echilibristică bizară ca să nu mă prăvălesc grămadă peste cineva. Tipul care ocupase bara cu tot spatele începuse, încetul cu încetul, să devină duşmanul meu personal. „Ce nesimţit“ – am gîndit. „De bara asta se pot ţine patru-cinci oameni... Ăsta chiar nu-şi dă seama cît de nesimţit e?“ Şi tot aşa. Pînă am ajuns în staţia următoare, mă dureau toate şi-mi tremurau picioarele de atîta încordare. Iar domnul lipit de bară, pe care l-am ţesut într-o înveninată plasă de invective, trebuie că a avut o zi tare proastă la serviciu.

DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Începutul lăsatului De la exemplarul comun al persoanelor cu o bară de inox crescută între omoplaţi, gîndul m-a dus şi la restul de vieţuitoare care populează peşterile răcoroase ale metroului. Una dintre cele mai remarcabile e tipa care călătoreşte cu geanta ei. Tipa stă pe un scaun, iar geanta ei pe scaunul alăturat. Geanta ei – o fiinţă vie – respiră colorat şi autonom pe unul dintre scaunele roşii. Inspiră respect, iar maimuţele umane atîrnate de bară, în faţa ei, admiră degajarea cu care stăpîna ocupă două locuri deodată. Din aceeaşi categorie a tipei însoţită de geantă fac parte şi personajele care se lăbărţează pe un scaun cu picioarele răscrăcărate. De-a stînga şi de-a dreapta lor, lumea trebuie să stea pe scaune într-o poziţie umilă, de copil pedepsit. Sau ca o fată de pension, învăţată să fie invizibilă. Cu genunchii lipiţi şi coatele împletite cît mai aproape de