În dialog cu Mihaela Miroiu: Mi-aţi trimis CV-ul dv. şi am putut constata, încă o dată, explozia de creativitate culturală şi excelenţă academică, după 1990. Pare că energiile unei întregi generaţii, într-un climat democratic pe care „optzeciştii” îl sperau, şi-au găsit cea mai bună formă de manifestare, într-o epocă nouă venită aproape când trebuia. La 34 de ani, în cazul dvs.

Aţi resimţit totuşi, vreodată, nostalgia după vechea stare de lucruri, încercată de oameni din generaţiile precedente? S-a pierdut ceva, o dată cu extraordinarele câştiguri şi achiziţii postrevoluţionare? E ceva ce această epocă nouă nu vă oferă, iar cea veche o făcea?

Mihaela Miroiu: De câte ori aud de nostalgii după vremea comunistă îmi vine să spun: oameni buni, sunteţi nostalgici după tinereţea voastră! Îmi dau seama însă că exagerez. Am vorbit despre comunism cu sute de oameni, ascunşi ochiului public. Unii dintre ei regretă experienţe de înţeles: statusul social (mai ales activiştii, dar şi lucrătorii industriali care şi-au pierdut serviciul şi identitatea profesională la vîrste ceva mai tîrzii), predictibilitatea vieţii profesionale, siguranţa mai mare, lipsa competiţiei, omogenizarea socială, accesul general la concedii în staţiuni, decenţa în comportament. Regretă, aşa cum regret şi eu, că trăiesc într-o lume în care, cel puţin mediatic, meritocraţia nu se vede, în schimb parvenitismul ţipă ţopeşte pe toate canalele şi scoate limba sa kitsch în mai toate vecinătăţile.

De câte ori aud de nostalgii după vremea comunistă îmi vine să spun: oameni buni, sunteţi nostalgici după tinereţea voastră!

Din lista de mai sus, obiectiv vorbind, eu aproape că nu am ce să regret. Fac parte dintre învingătorii tranziţiei postcomuniste, europenizării şi globalizării. Subiectiv am, însă, nostalgii care nu au legătură cu regimul. Mi-e dor de oamenii care au plecat dintre noi. Mi-e