În ziua de astăzi, supermarketul ne scapă de orice griji, oferindu-ne produsele necesare preparării tuturor reţetelor culinare. Obişnuinţa „raftului“ ne îndepărtează de întrebări şi de curiozităţi, de stres şi, mai ales, de nelinişti gastronomice. Dar eu tot m-am întrebat, văzînd sticlele cu uleiuri felurite, mai ieftine sau mai scumpe, de măsline sau de porumb, de floarea-soarelui sau de rapiţă, ce fel de grăsimi consumau românii pe vremea fanarioţilor. Am purces la această căutare de la un amănunt regăsit în documente: „undelemnul de candelă“. Ce fel de „undelemn“ ardeau românii în candelă? Mai întîi de toate, DEX-ul oferă următoarea definiţie: „undelemn – ulei comestibil extras din măsline“ şi, prin extindere, „orice ulei vegetal comestibil“. Uleiul – oloiul sau undelemnul – este o grăsime importantă pentru oamenii secolului al XVIII-lea, mai ales în vremurile lungi de post. Cum floarea-soarelui este o plantă recentă, aclimatizată destul de tîrziu, folosită mai întîi de toate ca plată ornamentală, şi abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Rusia, pentru producerea uleiurilor, m-am întrebat cu ce îşi îmbogăţeau ţăranii mîncărurile pe vremuri de post. Untdelemnul sau uleiul de măsline este o marfă adesea regăsită în băcăniile tîrgurilor. La Bucureşti sau la Iaşi, la Craiova sau la Galaţi, mahalagiul cu dare de bani îşi poate procura o litră de untdelemn pentru „asezonarea“ lăptucilor sau îngroşarea ciorbelor, dar ţăranul nu ajunge la oraş decît foarte rar. Or, pentru el şi mîncărurile lui, se folosesc alte grăsimi. Orice sămînţă oleaginoasă poate fi presată, stoarsă, fărîmiţată, pentru a oferi un dram de grăsime vegetală. Nucile, seminţele de dovleac, seminţele de in, rapiţă şi cînepă, toate „seminţele“ capabile să verse cîţiva stropi de grăsime pe legumele insipide din lungile posturi sînt binevenite. Medicul Constantin Caracaş, în lucrarea sa dedi