Întrebarea, dacă o luăm aşa, e un pic retorică, deoarece, ştim asta, indivizi, grupuri sau ţară mereu pierdem câte ceva. Cel mai adesea, timpul. Frecvent ratăm momente, ocazii, oportunităţi, şanse.
Apoi risipim sigur energie. Se intâmplă, oameni fiind, să mai uităm pe drum şi din principii. Cu siguranţă, tot timpul se spulberă şi o parte din speranţele şi iluziile noastre. Dar, tocmai de aceea, nu acesta este subiectul. Căci, fiecare şi mereu va aduna reuşite peste pierderi şi va merge mai departe, încercând să înţeleagă şi să înveţe câte ceva din orice întâmplare. Când vorbim despre pierderi individuale, cui îi pasă, trecem peste. Când vorbim despre toţi laolaltă, despre ţară, ar trebui să cădem pe gânduri, deoarece răul este mult mai mare şi mai greu de îndreptat.
Nu mi-am propus să sumarizez aici pierderile unei naţii şi nici să recomand terapii naţionale sau de grup, căci nu sunt nici medic, nici psiholog, nici sociolog (şi chiar de-aş fi). Încerc doar să sesizez semnele unui simpton naţional ce s-a văzut mai abitir în aceste zile, în care a fost încarcerat personajul numit Gigi Becali. Ce farsă!? Ce dramă?! Ce tragedie?! Dincolo de orice, şi la noi (ca la Cannes), realitatea bate ficţiunea, căci dacă personajul indicat n-ar fi apărut, el sigur ar fi fost născocit de Caragiale.
Ce e grav, până la urmă, în toate acestea? Că Gigi Becali există şi că e român? Că a ajuns la dimensiunile groteşti de astăzi? Că a fost întemniţat? Că n-a ajuns mai devreme la puşcărie? Că acest nesfârşit circ continuă indiferent de turnura de moment a cazului său? Cum stă bine unei situaţii confuze, aproape perfect ambigui, binenţeles, părerile sunt împărţite şi anume aproape egal împărţite. Curat-murdar, ar spune maestrul tutelar.
Pe drept cuvânt, Gigi Becali nu e nici înger şi nici demon, e un amestec, ca toţi alţii, de bine şi de rău, ce-i drept, într
