Demonizat mai ceva ca babele care-n Evul Mediu erau arse pe rug doar pentru că aveau aluniţă pe nas, Gigi Becali rămâne unul dintre cele mai controversate personaje de la noi. A devenit, prin diverse tertipuri, specifice îmbogăţiţilor de după Revoluţie, stăpân al unei imense averi.

A ştiut cui să dea, când să dea şi cât să dea celor care, în acel neguros început de tranziţie, fuseseră unşi vremelnici stăpâni peste bucate şi care astăzi îi sunt colegi de zarcă. A strâns bani grei, dar nu cu ţârâita, ci cu toptanul, din tunuri pe care doar nişte militari sadea, precum dl Cioflină şi alţi granguri din MapN le-ar fi putut executa ca la cartea de balistică.

A ajuns patronul celei mai iubite echipe de fotbal a ţării şi a distrus-o cu nonşalanţă, strivind conştiinţele antrenorilor şi jucătorilor mai ceva decât le striveau adversarii tibiile pe teren. A intrat în politică, vrând să facă “o ţară ca soarele sfânt de pe cer”, dar s-a făcut mai întâi el de râs, ca să-i târască apoi în penibil şi pe liberalii de duminică ai lui Crin.

S-a dat în stambă ori de câte ori a putut, a urlat, a gesticulat, s-a suit pe stâlp, pe masă, pe Maybach, pe creierii noştri, ai tuturor, şi a refuzat să mai coboare până ce nu l-am acceptat, aşa cum era, ca o maimuţă în Armani.

Dar, pe lângă hoţiile, mârlăniile şi aroganţele sale, Gigi Becali a mai făcut ceva: a dat bani amărâţilor, le-a plătit lumina, datoriile la gaze, bancă şi barbut, a construit biserici şi case, şi-a impus imaginea unui om familist, cu dragoste de părinţi, soţie şi copii, cu frica lui Dumnezeu, calităţi rarisime în actualul peisaj. Aceste calităţi au făcut din el, pentru milioane de oameni, un Mesia.

Când statul s-a dovedit impotent sau nepăsător faţă de suferinţa lor, când nimeni nu i-a ajutat, oamenii ăştia au ştiut că mai au o speranţă: pe Gigi Becali, la care mergeau în pelerinaj ca la Maglavit