Proliferarea expunerii în spaţiul public a unor idei şi interpretări subiective, excesul de speculaţii, atribuiri de cauze şi intenţii, evaluări de posibilităţi şi probabilităţi, nesfîrşita pălăvrăgeală care ne înconjoară au ca efect crearea unui nou cîmp lexical, în limbajul colocvial: se vorbeşte tot mai mult despre opinologi, părerologi sau părerişti, ca şi despre domeniul lor vag de activitate: opinologie sau părerologie, datul cu părerea, datul cu presupusul etc. Ca în multe alte cazuri, noutatea e relativă: fenomenul era deja descris, în esenţa sa, de Caragiale, din care Dilema veche a republicat, acum un an (în nr. 442, 2-8 august 2012), articolul Obligativitatea opiniilor: „A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gînditor, în mijlocul semenilor mei“; numai că „Regele creaţiunii, reuşind să-şi recapete sceptrul, şi l-a exercitat cu atît de adîncă convingere de la o vreme, încît a ajuns să crează că dreptul lui îi este chiar o datorie“ (din Epoca, 17 ianuarie 1897). Sastisirea de banalităţi – într-o epocă în care taifasurile de la berărie şi cafenea nu erau încă transformate în talk-show-uri – e sintetizată şi în aforismul „Opiniile sînt libere, dar nu şi obligatorii.“ La Caragiale erau deja prezente şi riscurile tăcerii („Dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, cînd mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una“, Atmosferă încărcată), şi balansul retoric caţavencian – „respect la orice opiniune“, dar „Astfel de opiniuni nu le respect, să-mi dea voie să-i spui...“ –, iar în repertoriul de nume proprii rămas în manuscrise (publicat în Opere, II, ediţia Zarifopol) apare un „Opinianu, ziarist“.
DE ACELASI AUTOR Huzur / "Timp cînd n-ai nevoie să munceşti şi eşti fericit" Eu şi scalpul meu... Humus Mileu De la termenul opinie s-a format, în ultima vreme, cu elementul de compunere -log, ne
