Pentru ardelenii get-beget şi mai ales pentru udemerişti, miticii constituie o categorie aparte de români. Astfel, în imaginarul colectiv transilvan şi nu numai, miticii sunt alunecoşi, plini de chef, vorbăreţi, certăreţi, superficiali, schimbători, pe cât de repede se supără, pe atât de repede se împacă, nu se omoară cu hărnicia, iar dacă n-au imediat oarece câştig, nu prea lucrează cu tragere de inimă. Principala lor calitate însă ţine de şmecherie, de ciupeală, de interesul şi profitul personal.

Zona de baştină a miticilor, aria lor de răspândire are în centru Capitala cu suburbiile sale, dar fenomenul cunoaşte acum o iradiere rapidă spre Litoral, spre Ploieşti, Craiova, Călăraşi…, explicaţia fiind legată de pitorescul personajului, de atracţia irezistibilă a balcanismului, a bazarului constantinopolitan şi a agorei ateniene.

Portret de mitici

Primul portret al miticilor îi aparţine lui Caragiale, un număr mare de personaje ale schiţelor şi pieselor sale purtând acest nume. Din aceeaşi categorie: Mache, Lache, Tache, Mişu, cu perechile lor feminine Miţa, Ziţa etc. Ca decor, berăria, grădina de vară, cafeneaua, bulevardul, trotuarul, dugheana, parcul, trăsura, trenul, biroul…

Singura evoluţie de la Nenea Iancu încoace este că noii mitici năzuiesc spre politică, unii reprezentanţi urcând treaptă după treaptă. Pentru că profesionalismul şi competenţele nu le prea sunt de mare ajutor, provoacă tărăboi mediatic şi agitaţie sterilă: se (pre)fac că fac politică, o politică de vorbe. Au ridicat-o la nivel de strategie naţională. Vorbesc pretutindeni ca să se audă vorbind, însă la televizor, în talk show-uri sunt combatanţi înnăscuţi. Deşi n-au habar de ideologii şi doctrine, de arta şi ştiinţa bunei guvernări, combat forţoşi. Chiar dacă nu ştiu bine ce caută ei în politică, trec de la un partid la altul fiindcă nu-i mai reprezintă