Februarie 2012, Bucureşti

După gustul meu, poeţii îşi recită mai bine poeziile decît o fac actorii. Fireşte, cu excepţiile de rigoare. Cine i-a auzit pe Nichita Stănescu, pe Cezar Ivănescu, pe George Călinescu, pe Teodor Pâcă şi pe alţii rostindu-şi textele, nu-şi poate imagina un mai potrivit mod de lectură. (De neuitat e, pentru mine, şi Sadoveanu citind „Sara pe deal“.)

Ioan Alexandru avea, şi el, harul – incomparabil – de a-şi scanda versurile, cu un amestec de simplitate arhaică, patos profetic şi inocenţă adolescentină. Era integral prezent în fiecare silabă, în fiecare literă pe care o pronunţa. Combustia interioară care se făcea auzită în fiecare sunet avea o forţă de contaminare irezistibilă. Şi asta pentru că era unul dintre cei puţini care tratează cuvintele nu ca pe nişte convenţii, ci ca pe nişte stihii vitale, autonome, mînate de adierea Duhului...

Aprilie 2012, Bucureşti.

DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Înapoi la colectivism? Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) Povestiri, poveşti, mituri (In memoriam Ion Lucian.) Cînd, în 1990, Ion Lucian mi-a făcut o vizită la Ministerul Culturii, pentru a-mi propune înfiinţarea unui teatru pentru copii, n-am avut deloc sentimentul că el era acela care cere, şi eu acela care urma să dea. Am simţit, dimpotrivă, că el avea ceva de oferit şi că primitorul eram eu şi, împreună cu mine, cultura românească, teatrul românesc şi copiii acelui moment. Ceea ce mi se cerea, în fond, nu era decît buna-cuviinţă de a ieşi în întîmpinarea acestui formidabil cadou. Mă felicit că am făcut-o şi că pot număra întemeierea Teatrului Excelsior printre rezultatele durabile ale mandatului meu.

Dar nu simpla bună-cuviinţă a fost motivaţia gestului meu. Îl admiram pe Ion Lucian din copilărie. Am cochetat, pînă tîrziu, cu dorinţa de a deveni actor, am jucat, ca elev, în cîte