Fotbalul englez a avut suficiente evenimente încît să nu plîngă prea tare pentru finala Champions League de pe Wembley, între două echipe germane
Circulă ideea după care trăim sub dominaţie germană. În fotbal, afirmaţia e discutabilă. Finala Ligii Campionilor e, desigur, foarte germană, dar şi finala Cupei Heineken, echivalentul UCL în rugby, cu Toulon învingînd Clermont, a fost foarte franceză. Şi rugby-ul a avut parte de o finală importată, dar mai important e că ambele finale au lovit simbolic în gazde. Englezii în fotbal şi irlandezii în rugby au fost scoşi din casă pentru petreceri străine cu circuit închis. Poate că anul e, de fapt, ceva mai mult decît dominaţie germană în fotbal şi franceză în rugby. Poate ar fi mai interesant să vorbim de un an de dramă anglofonă.
În fotbal, suma evenimentelor traumatice engleze e formidabilă. Să recapitulăm. Mai întîi retragerile. Ferguson pleacă şi încheie cu un 5-5 turbat în ultimul meci. Blat? Oriunde altundeva, dar nu în Anglia. Ştim acum că, după meci, Ferguson a făcut un scandal monstru la cabine. United a pierdut de două ori în acelaşi meci un avantaj de trei goluri, iar Ferguson n-a putut accepta aşa ceva într-un meci cu West Brom care era şi ultimul şi al 1500-lea al carierei sale. Altă retragere: Beckham, luat în voleuri de presa engleză pentru lacrimile vărsate în tricoul lui PSG, la meciul final. În Anglia nu se plînge public. Dovadă că Ferguson a refuzat orice declaraţie după meciul cu West Brom. A spus doar trei cuvinte: emotional, very emotional!
Dar Michael Owen şi Jamie Carragher? Retraşi fără zgomot. În special Owen, la capătul unui destin care i-a interzis sistematic să devină mult mai mult decît Beckham. Mai departe. Fenomenul Gareth Bale. Cel mai dorit jucător al Europei rămîne la Tottenham, probabil spre a-şi îngropa viitorul. Bale obişnuieşte să marcheze doar goluri de frumuseţe is
