Îmi place, la final de săptămână, să-mi recapitulez "faptele de vitejie" din cele cinci zile lucrătoare. Poate că şi cei patru ani de ştiinţe economice, agrementaţi din belşug cu bilanţuri şi balanţe contabile, m-au obişnuit să analizez ce eforturi investesc într-o anumită direcţie şi cu ce mă aleg în final.
Aşadar, în fiecare vineri, când plec de la televiziune către casă, obişnuiesc să-mi lungesc artificial itinerarul. Îmi inventez activităţi şi trasee, pentru ca apoi, pe drum, să am răgazul să-mi aşez, în minte, tot ceea ce am făcut în săptămâna de care mă despart. Este ca un soi de ritual, fără de care nu am voie să răsucesc cheia în broasca de la poarta weekendului! Trec în revistă lucrurile bune, dar şi înfrângerile - mai mici sau mai mari. Rememorez ratingurile, contractele încheiate, ideile salvatoare, iniţiativele de toate felurile, întâlnirile memorabile, noile oportunităţi, descoperite pentru a-mi rotunji notorietatea sau veniturile. Recapitulez oamenii pe care i-am cunoscut, aşezându-i riguros în cele două categorii: buni şi răi. Analizez relaţia cu copiii: îmi asum viciile de comunicare şi erorile decizionale, mă felicit pentru momentele în care am rezistat cu stoicism solicitărilor sărite peste cal. Apoi trec în revistă izbânzile domestice: ce schimbări majore am făcut prin apartament, pivniţă, garaj, ce cumpărături notabile am realizat. Apoi văd dacă m-am aplecat cu suficientă grijă asupra bunilor mei părinţi: dacă le-am călcat pragul de atâtea ori cât cer legile nescrise ale recunoştinţei, dacă nu i-am apăsat prea tare cu problemele mele, dacă i-am plimbat pe la tot pomelnicul de medici programat, dacă am apucat să le iau măcar o prăjitură sau un kil de căpşuni... Analizez apoi săptămâna din punct de vedere afectiv: dacă am făcut tot ceea ce trebuie pentru a înfrânge distanţa ce mă ţine departe de omul iubit. În fine, dacă le-a
