Aseară am zărit-o pe Jane Fonda într-un jurnal de ştiri, la Gala de decernare a Premiilor Festivalului de la Cannes, alături de cele mai bine îmbrăcate actriţe ale serii.

Într-o rochie lungă, strălucitoare, de culoarea safirului, zâmbea provocator spre aparatul de filmat. Privirea ei părea să spună: „Anii nu ar trebui să fie o problemă pentru nimeni, în natură timpul este măsurat doar în anotimpuri, pasărea nu se ştie ce vârstă are, trandafirul nu îşi numără petalele, eu de ce ar trebui să-mi număr anii?”.

O ţinută impecabilă, o siluetă aproape ireală, nimic agresiv. Era o bucurie molipsitoare în toată fiinţa ei.

Publicul trebuie sa rămână în minte doar cu lacrimile personajelor noastre şi nu cu lacrimile noastre din viaţă.

Nu pentru că ştiam ce vârstă are am fost atât de şocată de apariţia ei, ci pentru că era într-adevăr o regină a serii. Câtă voinţă şi câtă putere îţi trebuie să îţi păstrezi această siluetă, să te arăţi în public şi să fii mereu la înălţime. Poate ar trebui să învăţăm şi noi ceva din această atitudine de viaţă, din această mândrie şi demnitate.

Publicul trebuie sa rămână în minte doar cu lacrimile personajelor noastre şi nu cu lacrimile noastre din viaţă. Din păcate, nu mi s-a întâmplat să văd în România o gală de film la care aparatul de filmat să se opreasca asupra unei acrtriţe în vârstă, pe care să o admir pentru o ţinută impecabilă.

În România aparatul de filmat se opreşte mai ales asupra neputinţelor omului... am văzut emisiuni cu mari artişti ajunşi în situaţii limită: fără dinţi în gură, trişti, cu lacrimi în colţul ochilor, speriaţi sau cu mintea rătăcită, care pe ultima sută de metri primesc nişte premii, ordine sau medalii (care, desigur, nu valorează aproape nimic).

Cu siguranţă apariţia lui Jane Fonda şi nu numai a ei, se datorează şi faptului că acolo există un cult pentru frumos, pentru adev