La concertele de pe aici – sau la cîntările pe care le fac dragii noştri solişti de muzică uşoară, atunci cînd vizitează comunităţile româneşti de prin lumea largă – există o formulă-cheie care declanşează nostalgia, dorul, lacrimile, visarea. De fapt, nu numai că le declanşează, ci le ridică pînă dincolo de curba balistică a celor mai eficiente cuvinte. Aceste vorbe magice sînt următoarele: „Şi acum, în continuarea programului, un cîntec atît de drag sufletului meu…“ Zi-ne nouă, românilor, ceva cu sufletul; orice, oricînd, dar să fie despre suflet, şi praf ne faci. Ai tăi sîntem. Ei bine, stimaţi cititori, stimaţi consumatori, zic şi eu aşa: Şi acum, în continuarea programului nostru, vă propun un subiect atît de drag sufletului meu – criza de modele.
DE ACELASI AUTOR Noi, provincialii Ce rechizite punem în ghiozdanul antiglonţ? Pornografia gastronomică Crenvurşti de 1 Mai E un titlu de şlagăr atît de drag sufletului nostru. Cum se rosteşte, în orice împrejurare, cum produce un mîrîit general de satisfacţie, un consens imposibil de atins altfel, o emulaţie care ne leagă suflet de suflet – victime ale aceleiaşi suferinţe. Pronunţăm, pe diferite tonuri, titlul acestui şlagăr suprem, şi jumătate din durere parcă ne e luată cu mîna. În urma stării de graţie dată de formula magică, vine cîntecul propriu-zis, soseşte cavaleria cuvintelor izbăvitoare. „Nu mai sînt modele, domnule. Nu mai sînt repere. De unde să-şi ia un tînăr modelul după care să se călăuzească în viaţă? Spune! De unde? De la televizor? De la toţi demenţii care se perindă pe-acolo? Eu nici nu mă mai uit? Nu mă mai uit deloc. Îţi strică ziua, domnule. Te culci plin de nervi. Strigă, zbiară ca nişte tîmpiţi. Măi, dar nu mai au nici o limită! Stau cîteodată pînă după miezul nopţii şi văd şi reluările, dar tot nu-mi vine să cred. Stau să văd pînă unde pot să meargă. Te cruceşti, nu altceva. Rămîi bă
