Am cinci ani. Sunt un copil liniştit, de fapt sunt cea mai ascultătoare fetiţă de pe strada Adrian. Nu ţip, nu fac mofturi la mâncare, nu sunt obraznică şi dorm câte o oră în fiecare după-amiază. Am o singură prietenă cu care mă joc zi de zi şapte mii de ore cu păpuşile, iar în rest nu mi se întâmplă nimic.

În noiembrie, stau şi aştept cu sufletul la gură prima ninsoare de pe strada Adrian. Suntem vreo cinci copii în cartier, dar niciunul dintre ei nu îşi doreşte mai tare decât mine să vină zăpada. Cam asta ar fi tot ce se poate spune despre mine. Aproape tot.

Într-o noapte banală de noiembrie, eu dorm înghesuită între mama şi tata, într-o căldură uluitoare de sobă de teracotă. Apoi, dacă stau mai bine să mă gândesc, nu tocmai dorm, ci mă plimb printr-o curte pustie, cad şi mă julesc la genunchi, dar nu e nimeni să mă dezinfecteze, să mă pupe şi să mă panseze, cum ar fi normal. Sunt o fetiţă cuminte, asa că nu plâng, merg mai departe, prin tot felul de camere, pe terase, prin alte curţi, mă întâlnesc cu nişte vecini care stau la o masă lungă, un nene mă prinde şi mă pupă pe frunte, eu nu mă opresc.

Tot în aceeaşi noapte banală şi fierbinte, mama s-a prins că m-am descoperit, mă acoperă, eu mârâi în mintea mea, apoi iar trag după mine piciorul la care m-am lovit şi dintr-o dată iată-mă într-o pivniţă care miroase a vin şi a lucrurile rele, unde vine o bătrână îmbrăcată într-un capot. Are în braţe un cocoş exact ca cel pe care îl creşte bunică-miu şi cocoşul se zbate, iar ea îi taie gâtul în faţa mea şi întorc capul, pentru că niciodată nu mă pot uita la aşa ceva. Şi când mă uit din nou, cocoşul e teafăr şi nevătămat, iar femeia iar îi taie gâtul şi el iar e viu. A treia oară, bătrâna ia cocoşul şi mi-l bagă mie în burtă, iar când mă uit în jos, la trupul meu, văd că abdomenul meu s-a rotunjit. Apoi femeia se apropie şi zice: „Ai timp o