Noi venim pe lume frumoși, suntem – în starea noastră de bebeluși – ca niște îngeri. Până și cele mai lipsite de inimă ființe sclipesc de iubire, fie măcar și pentru o clipă, privind inocența, zâmbetul sau frumusețea unui copilaș. Ce se întâmplă, însă, de-a lungul timpului, cum se face că ne pierdem acest copilaș frumos din interior? Unde greșim, cum ajungem să simțim răutatea, gelozia, suferința, invidia, ura și multe alte ale trăiri negative, care ne întunecă sufletul și mintea frumoasă cum întunecă norii cerul senin? Cum învățăm noi să ne îndepărtăm de acea ființă inocentă, căci aș zice că asta facem; învățăm să suferim, nu ne naștem cu suferința. Învățăm să fim răi, nu ne naștem așa; învățăm să avem emoții negative. Nu ne naștem incompleți, nu venim pe lume programați să trăim aici ca-n Iad. Noi ne naștem cu anumite instincte, cu anumite atracții; culoarea ochilor noștri e programată în gene, forma corpului e tot acolo ascunsă, chiar și anumite boli sunt scrise în genele noastre. Ceea ce e scris deja în fiecare celulă din noi ne influențează, firește, dar nimic, absolut nimic nu ne poate lua cu adevărat acea frumusețe a ființei, de care nu mai suntem conștienți pe măsură ce învățăm ”lucruri” despre lume.

Sigur că mediul de viață devine un stimul pentru învățare. Un mediu afectuos, în care prevalează educația, comportamentul moral, valorile bune ale existenței pot stimula percepția pozitivă a copilului și-l pot ajuta să conștientizeze că există bine pe lume, că acest bine poate face parte din experiența vieții sale în anumite condiții. Dar, nu toții copiii care trăiesc într-un mediu fără lipsuri cresc la fel de frumoși, de conștienți, de încrezători în ei înșiși, cum nici orice copil abuzat sau a cărui existență se împiedică de un mediu frustrant nu devine asemeni celor din mediul său. Noi credem că există o șansă a unuia și o neșansă a altuia și asta n