Istoria nu a luat cursuri de logică, scria cândva un romancier rus. Recentul meu volum „Diavolul în istorie.
Fascism, comunism şi câteva lecţii ale secolului douăzeci” (University of California Press, 2012) a fost inspirat de ideile lui Leszek Kołakowski despre încarnarea Diavolului în sistemele totalitare ale veacului al XX-lea. Nu un Diavol enigmatic, nebulos şi abstract, ci unul concret, instituţionalizat în aparatele terorii ideologice, psihologice, sociale. Evident, vorbim de mişcări utopic-revoluţionare, care refuză transcendenţa religioasă, dar recurg la o mistică politică de sorginte clar religioasă. Când am început să scriu cartea, m-am gândit mult la semnificaţia titlului marelui roman politico-metafizic al lui Dostoievski: „Demonii”. M-a interesat cum funcţionează ispita totalitară, cum ajung oameni de factură normală să se „îndrăcească“. Ce metamorfoze secrete explică aceste transfigurări?
Ceea ce-i atrăgea pe misticii revoluţionari spre partidele politicii redemptive era tocmai această promisiune a unei regenerări absolute a condiţiei umane. Răul se realizează prin acţiunile celor care cred că au fost împuterniciţi de Providenţă (ori de Istorie) să transforme umanitatea în funcţie de propriile lor obsesii. Diavolul despre care vorbesc în carte este specialist în inginerie istorică. A sosit la Moscova, spre a relua tema din romanul lui Bulgakov, „Maestrul şi Margareta”, exact în clipa de vârf a Marii Terori staliniste. Diavolul făgăduieşte salvarea aici si acum, mizează pe axiome, abuzează de sofisme şi simulează o logică perfectă. Se pretinde şi uneori chiar este profet. Să ne amintim de câte ori a afirmat Hitler că profetizează, că vede şi ştie cu precizie viitorul...
Demonii de care mă ocup eu în carte sunt metafizici ori, mai precis spus, ideologici, mai precis, utopici. Sunt demonii modernităţii intrată în transă, care vestesc Paradisu
