În speța Becali, psihologii (poate și psihiatrii) ar avea destulă materie pentru un spectaculos studiu de caz. Personajul a fost și rămâne emblematic pentru starea morală a nației române la început de veac XXI. Gigi este un soi de „erou al timpului nostru”; aparent, ar fi opusul lui Peciorin, personajul din nuvela lui Lermontov cu același titlu (1839) care întruchipa individul superior înzestrat, dar incapabil de inserție socială. Are, însă, și destule puncte comune. Ca și Peciorin, Becali consideră că pe lume nu trebuie ținut seama de nici un fel de îngrădiri. Trăind în afara normelor morale și sociale, în pofida repetatelor asigurări că le respectă, pare la fel de cinic, orgolios, irascibil și egolatru precum eroul lui Lermontov.

Acum, e mielușel, se regalează cu fasole și cârnați la Rahova și recunoaște, spăsit, că „a căzut în păcatul trufiei”. Doar atât? Interesant este că relația cu Divinitatea și-o închipuie după tipicul principiilor sale: cine greșește, plătește. Cash – crede Gigi și, după câte o repriză de mânăreli, trage o fugă la Athos, spre a achita conștiincios contravaloarea indulgenței. Înglodat până-n gât în misticism primitiv și superficial, eroul de la Rahova pe cât își face crucile de apăsat, pe atât încalcă cele zece porunci, începând cu „să nu furi”.

A furat și cu o zi-două înaintea sentinței, când tremura în tribună să nu cumva să marcheze Steaua și să egaleze într-un meci-parodie cadorisit vărului Hagi – astfel nedreptățind flagrant alte echipe și alte zeci de mii de fani – ce contează? În văzul lumii, fără pic de jenă, fără să-i pese că terfelește firma singurei echipe ce mai contează în fotbalul românesc! Când a încasat patru goluri pe teren propriu de la o bine cotată echipă nemțească a fost tragedie, când ia cinci, tot acasă, de la puștanii lui Hagi, e bucurie! Și-o fi zicând că, de vede Dumnezeu furăciunea, o să-i fluture în