România are din nou două gimnaste care, abia ieşite din juniorat, au câştigat medalii preţioase (aur, argint, bronz) la campionatele europene. Le cheamă Larisa Iordache şi Diana Bulimar. Dacă până acum numele lor nu era atât de polular, de acum înainte ar trebui să fie.
Nu neapărat pentru că sunt campioane sau vicecampioane europene – deşi sunt performanţe cu care se pot lăuda – ci pentru că au au ajuns acolo pe podiumul european într-un mod care pentru cei mai mulţi pare de modă veche: muncind.
Nu au mers în fabrică şi nici nu s-au trezit cu noaptea în cap să plece la sapă. Au muncit în sala de sport unde s-au antrenat ca nişte salahori. Multe ore pe zi, aproape 465 de zile pe an. Pentru că cineva care are câteva cunoştinţe elementare despre gimnastică, ştie că altfel nu se poate.
Cu siguranţă că Larisa şi Diana au repetat exerciţiul la bârnă de mii de ori. Nouă, aşezaţi confortabil în faţa micilor ecrane, ni s-a părut că au evoluat senzaţional. Ele se aşteptau să fie certate de antrenori pentru câteva mici greşeli. Fiindcă greşelile costă. Europenele sunt o dată la câţiva ani. Mondialele la fel. Jocurile Olimpice şi mai rar. Aşa că este bine să profiţi de fiecare şansă.
„Trebuie să muncim mai mult!”
Larisa Iordache şi Diana Bulimar asta au făcut. După concurs au fost întrebate cum cred că le vor schimba viaţa medaliile câştigate. Răspunsul poate fi şocant pentru unii, dar perfect normal pentru cei care ştiu cine sunt antrenorii Ocavian Belu şi Mariana Bitang şi cum au dus ei gimnastica românească atât de sus, a venit rapid: „Trebuie să muncim mai mult!”.
