In climatul tolerant al libertatii de constiinta umana proclamata pentru prima data in omenire prin acest Edict, si cealalta intrebare(de fapt, prima), cu directa referire la aproapele nostru – politicianul modern, capata raspuns tot prin actul intelept al asigurarii evolutiei pasnice si creatoare precum insasi Creatia in toata diversitatea lumii acesteia.
Actul care nu distruge, ci valorifica; actul care nu alunga, ci tezaurizeaza; actul de intelepciune plasat intre conservatorism si inovatie, cel care perfectioneaza valorificand tot ce este de folos; care nu neaga ci adauga, nu arunca ci imbunatateste, nu blocheaza ci stimuleaza, nu sfideaza, ci incearca sa inteleaga mecanismul spiritual prin care afirmarea omului in diversitatea sa manifestata liber devine afirmarea omenirii. Actul care nu ascunde vreo intentie politica de alta natura ci, cu sinceritate, deschide cai pentru afirmarea naturii binelui, sau chiar pentru triumful binelui, daca ne gandim la „In hoc signo vinces”. Iar intrebarea devine retorica, deoarece politicienii Europei moderne, construita astfel din dorinta de cooperare solidara, asta au de facut daca doresc stabilitatea continentului: De renuntat la hegemonii, de perseverat in recunoasterea libertatii fiecaruia intru a-si afirma valorile de orice natura, materiala sau spirituala si, asta fiind chiar masura prin care li se poate aprecia contributia: de stimulat o asemenea afirmare a valorilor.
Spiritul constructiv si tolerant al Edictului, eu cred ca spre asa ceva indeamna. Si, in vreme ce Biserica are dreptul sa-l considere doar ca un triumf al crestinismului, fiindca aceasta insemnatate priveste propria ei istorie, oranduirea laica este cea datoare sa recunoasca cealalta dimensiune: A triumfului social si uman al libertatii de constiinta. In vreme ce, ridicarea tolerantei la nivel de politica de stat nu este altceva decat punctul
