Mi se întîmplă de multe ori să mă opresc în faţa unei vitrine cu delicatese şi să privesc minute în şir o bucată apetisantă de foie gras sau o mică piramidă de stridii, un platou cu felii de lacherdă... atunci simt cum căpăcelul glotei se închide şi pe culoarul liber al esofagului alunecă uşor un dumicat de o indicibilă savoare (cum să începi în felul ăsta o recenzie?), dar, după ce îmi astîmpăr pofta în gînd, plec sătulă şi fericită. Aşa citesc eu o carte. Am recurs la introducerea asta excentrică, pentru că mie detaliul ascuns şi semnificativ, închipuitul, presupusul, îmi stârneşte adevărata poftă şi mi-o şi astîmpără... consum ipoteze. |sta e dialogul meu cu cărţile şi, totuşi, nu sînt în stare să scriu o recenzie ca la carte. Impulsul de a vorbi azi despre unul dintre cei mai atipici scriitori germani din România ultimilor cincizeci de ani care, în mod aproape paradoxal (unii ar spune sinucigaş), a ales să rămînă „în cea mai urîtă şi coruptă ţară din Europa”, după unele afirmaţii, deşi Germania l-ar fi primit oricînd cu masa întinsă, mi-a venit, nu ca o decoraţie pentru fidelitate, ci printr-o coincidenţă. El n-a făcut niciodată vreo bravadă din asta şi nici eu nu port eşarfe tricolore la gît. Dar ce m-a dus azi cu gîndul la Joachim Wittstock? Vorbeam pe o terasă, la o cafea, cu Octavian Soviany, despre acei scriitori ubicui care trăiesc trecutul ca pe un prezent continuu. Tocmai citisem cartea scriitorului sibian Die blaue Kugel (Bila albastră). Titlul m-a trimis imediat la Bila vrăjită a australianului Patrick White, care mi-a arătat prima dată realismul magic. Octavian urma să plece la Braşov, oraşul lui natal, unde nu mai călcase de ani buni, şi-mi mărturisea contrariat că nu simţea nici o emoţie, cel mult o vagă nostalgie. Mi-am amintit brusc de conversaţia mea de anul trecut de la Reşiţa cu Joachim Wittstock. Povestea că se afla într-o călătorie cu un priet